LIFTUL

  Un medic povestea: „Cu 20 de ani în urm ă  am stat în Biarritz, pentru a beneficia de băile de  mare. Într-o noapte am rămas mult timp în fotoliu. Am adormit  și am visat. M-am văzut într-un  oraș străin, ieșind dintr-o casă  mare, necunoscută și stând în fața unui dric. Un băiat tânăr, cam  de  15  ani,  în  tunică   neagră   cu  dungi  înguste,  cu  nasturi  strălucitori,  stând  lângă   dric,  care  semăna cu o caleașcă  lungă , a deschis ușa mică și cu un gest ușor al mâinii m-a invitat să  urc.  M-am speriat, involuntar am dat capul pe spate  și astfel l-am lovit de spă tarul jilțului, încât m-am  trezit. 
 Două   nopți  mai  târziu  am  avut  același  vis.  Începând  de  atunci  l-am  avut  la  un  interval  regulat,  tot  a  doua  sau  a  treia  noapte,  până   mi-a  devenit  un  chin.  Deosebit  de  remarcabil  și de neliniștitor în toate acestea mi se părea înfățișarea mereu neschimbată  a casei,  ca  și a băiatului în tunica cu dungi  și nasturi metalici, cu părul lui deschis la culoare, cu ochii  lui gri, puțin distanțați, care aminteau, într-un fel de ochii de pește.
 După  câteva săptă mâni am călătorit cu câțiva cunoscuți la Paris  și am tras împreună  cu ei la  un  han.  Acesta  avea,  așa  cum  au  astăzi  multe  case  înalte,  un  elevator  de  persoane  (lift ),  cu  ajutorul căruia poți urca repede  și comod de la parter la etajele superioare, dar  și de sus în jos,  așa cum se face în mină .     Era seară  când am ajuns, în timpul cinei. Eram cazați în camerele de sus; ne-am schimbat  și  voiam să  coborâm în sala de mese. Astfel că  am dat semnalul, cu soneria electrică  a ușii liftului,  ca liftul să  fie trimis sus. După  o vreme am auzit sunetul liftului care ajunsese, ușa s-a deschis  și eu am sărit înapoi. – Din ușa laterală  deschisă  a pășit tânărul băiat blond, cu ochii gri, oblici,  cu tunica în dungi  și cu nasturii metalici  și mi-a făcut semn cu o mișcare prietenoasă  a mâinii să urc, exact așa cum am văzut de atâtea ori în vis. – Fără  să  mă  scuz, am luat-o la goană  pe scări    în jos, iar jos, în holul casei m-am prăvălit într-un fotoliu, căci simțeam că  eram alb ca varul  și  părul  mi  se  făcuse  măciucă .  Și  nu  știu  cât  timp  a  durat,  dar  am  auzit  deodată   un  strigăt  strident  și trosnet, apoi mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit am zărit trupuri omenești  învelite  în  pânze  întinse  în  grabă ,  pline  de  sânge.  Între  cei  morți  era  și  tânărul  băiat.  Dar  pe  mine m-a salvat Dumnezeu. Sau, cititorule, să  fi fost –  întâmplarea ?
 Nu cred, eu stiu ca  "El vorbeşte prin vise*, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor." Iov 33:15

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

O PRESIMȚIRE DE MOARTE

Președintele  asasinat  al  Statelor  Unite,  Abraham  Lincol nu  a  fost  însoțit  mulți  ani  de  o  presimțire  a  morții  sale.  Ea  l-a  cuprins  din  nou  cu  câteva  ore  înainte  de  moartea  sa.  Ministrul  justiției de atunci, Staunton, i-a povestit toată  istoria lui Charles Dickens  și astfel ea  a devenit  cunoscută  mai târziu. Președintele a  ținut un consiliu de cabinet. La despărțire, Staunton a făcut  o remarcă  față  de însoțitorul său: „Dacă  toate  ședințele ar decurge ca aceasta, atunci războiul s-ar termina curând.  În sfârșit, de data aceasta președintele n-a mai stat pe o jumătate de duzină de scaune, s-a ocupat de afaceri  și astfel treaba a mers repede.” Însoțitorul a zis: „Dar este prea  târziu. Nu  știți  ce  s-a  întâmplat.”  „Nu.”  „Când  am  pășit  în  sală ,  l-am  găsit  pe  președinte  cu  capul sprijinit. Nu arăta ca de obicei. În cele din urmă  a ridicat capul, ne-a privit  și a zis: „Peste  câteva ore veți primi o veste ciudată .” „Ați primit vești proaste?” „Nu, n-am primit. Însă  doar în  câteva  ore  veți  primi  o  veste  ciudată .”  Ne  întrebam  toți  ce  să   însemne  aceasta.  Ne-a  răspuns  Abraham  Lincoln:  „Am  avut  un  vis.  L-am  visat  în  noaptea  dinainte  de  Bulls  Run.  L-am  avut  mai  apoi  încă   o  dată ,  iar  noaptea  trecută   l-am  avut  din  nou.”  „Ce  fel  de  vis  a  fost  acesta?” „Eram  singur  și  mă   aflam  într-o  barcă .  Râul  curgea  foarte  repede,  iar  eu  vâsleam,  vâsleam,  vâsleam.”  În  clipa  aceea  s-au  auzit  bătăi  în  ușă .  Lincoln  a  intervenit:  „Dar,  domnii  mei,  să lăsăm  visele  mele  și  să   trecem  la  afacerile  noastre.”  Cinci  minute  mai  târ ziu  Lincoln  era  asasinat.
Dumnezeu ne vorbeste cat intr-un fel cat in altul si de multe ori nu luam seama chiar daca constiinta noastra striga si ne indeamna sa ascultam. Apoi, dupa, ne amintim si spunem: "Oare de ce n-am luat in seama avertismentul?" dar e prea tarziu..

El vorbeşte prin vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Iov 33:15
 
„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges 

MÂNA LUI DUMNEZEU ÎN ȚARA VR Ă JMAȘULUI

 
Cunoscutul poet Viktor von Scheffel povestea:     Prietenul  meu  S.  era  cavalerist  și  în  timpul  războiului  din  1870/71  a  fost  deosebit  de  mult  detașat să  vâneze franctirori. Prudența sa, sângele rece  și de multe ori tenacitatea  și curajul, l-au  făcut  apt  în  mod  deosebit  pentru  această   slujbă .  Din  acea  vreme  mi-a  povestit  personal  următoarea intamplare: „Era o noapte caldă , luminoasă , cu lună , când am început acțiunea îndrăzneață de a spiona poziția inamicului, cu câțiva dintre cei mai de nădejde oameni ai escadronului meu.  Cunoșteam  zona  numai  în  linii  mari.  Știam  că   înaintea  noastră   era  o  pădure  nu  foarte  mare,  dincolo de ea era câmp liber  și arătură , iar mărginită  de aceasta era o fermă , unde bănuiam că  se  află   ascunzătoarea  principală și  magaziile  cu  muniție  ale  partizanilor.  Totuși,  pădurea  s-a  dovedit a fi mai adâncă și mai incomodă  decât am crezut noi  și cu toate că  am avut în vedere  măsurile  de  prevedere,  cât  este  omenește  posibil,  ne-am  neliniștit,  totuși,  de  mai  multe  ori,  datorită   unor  zgomote  și  percepții,  ca  și  când  am  fi  fost  încercuiți  de  vrăjmaș . Chiar  ne  gândeam  dacă   este  înțelept,  în  aceste  circumstanțe,  o  noapte  luminată   de  lună ,  să   părăsim  întunericul protector al pădurii, când s-a schimbat vremea, acoperindu-se cerul  și toată  lumina  s-a  scufundat  în  întuneric. Am  ajuns  la  marginea  pădurii  și  o  vreme  am  stat  derutați,  liniștiți,  într-o  liniște  mormântală ,  privind  peste  întinderea  învăluită   într-un  întuneric  dens.  Vântul  a  început  să   bată   foșnitor  prin  coroanele  copacilor,  mâna,  vuind  peste  o gorul  întins,  stropi  de  ploaie clipoceau de sus, iar păsările de noapte zburau deasupra noastră  cu un strigăt mai răgușit.  Nu-ți mai vedeai nici mâna în fața ochilor  și părea imposibil să  putem găsi drumul spre fermă .  Deja mă  hotărâsem, descurajat, să  apucăm pe drumul de întoarcere, când, la o depărtare destul  de mare a strălucit o lumină . „Casa! – Ura! Acolo este casa.” Mi-a  șoptit un caporal  și mi-am  luat binoclul, căutând cu nerăbdare să  aflu adevărul. Într-adevăr, lumina strălucea prin sticlă , -  geamul  ferestrei  –  și  din  când  în  când  se  întuneca,  de  parcă   ar  fi  alunecat  umbre  încoace  și  încolo. M-am rugat in gand cerand protectia divina.
Vremea întunecată  ne-a ușurat apropierea, furtuna  și ploaia acopereau sunetul copitelor, aveam  cea  mai  bună   perspectivă   să   ne  putem  strecura  tiptil  până   acolo.  Astfel  am  călărit  la  început  cercetând,  apoi,  ca  și  când  pământul  ar  fi  fost  o  pășune  mătă soasă   cu  iarbă   înaltă ,  am  devenit  mai  îndrăzneți,  mergând  mai  repede.  Apoi,  dintr-odată ,  solul  a  devenit  mai  dur,  scrâșnind  ici  și  acolo,  ca  pietrișul  desprins. Totuși  am  călărit  repede  înainte,  căci  ne  apropiam  tot  mai  mult  de  lumină și  după   socoteala  noastră   trebuia  să   ajungem  la  ea  în  cel  mult  zece  minute.  Părea  ciudat  că   nici  vreun  loc  de  grădină ,  vreun  loc  arat  sau  pomi  nu  anunțau  apropierea fermei. Totuși ar fi fost foarte posibil ca aceste semne să  fie în partea opusă , în timp  ce  fața  casei  era  orientată   spre  partea  liberă .  Lumina  era  nemișcată și  ardea  liniștită și  luminoasă   în  mijlocul  furtunii  vuind.  Călăream  primul,  în  față ,  cu  privirea  țintă   la  flacăra,  a  cărei  lumină   strălucea  și  mai  luminoasă   în  întuneric. Deodată   am  tresărit  speriindu-mă și  încă atât de brusc, încât involuntar mi-am tras calul în apoi, iar călăreț ii care ma  urmau s-au oprit. Cu  ochii  larg  deschiși,  cu  părul  zbârlit,  mă   holbam  la  o  statură   albă   de  femeie,  care  ieșise  dintr- odată  din întuneric, cu mâinile întinse într-o respingere plină  de teamă . – Era mama mea! Reală și  vie,  mama  mea,  care  de  trei  ani  zăcea  deja  în  cimitirul  german.  Am  văzut-o  foarte  bine  –  fiecare trăsătură  a iubitei sale fețe scumpe, ochii ei, gura ei, statura, exact așa cum am privit-o  ultima  dată   plin  de  durere,  înainte  ca  sicriul  să   fi  fost  închis  pentru  totdeauna.  Și  dintr-odată stătea în fața mea, într-o noapte de beznă  grea – în  țara îndepărtată  a vrășmașului, într-un câmp  singuratic.  „Mamă !”  am  strigat  –  „Mamă !”  Caporalul  m-a  apucat  îngrozit  de  braț .  „Pentru  Dumnezeu, - domnule căpitan de cavalerie!” – Atunci a dispărut figura stranie din fața ochilor  mei. A fluturat încă  o dat ă  din mână , cu toate semnele celei mai mari spaime: „Înapoi,  înapoi!”  Apoi m-a înconjurat din nou bezna întunecoasă . Stăteam în  șa  și nu eram în stare să  scot nici un  cuvânt.  Simțeam  cum  calul  tremura  sub  mine  și  fornăia,  forțând  să   dea  înapoi.  „Domnule  căpitan...”  – Hackert  –  n-ai  văzut  nimic?”  s-au  desprins,  în  sfârșit,  gâfâind,  cuvintele  de  pe  buzele mele. „Nu, domnule căpitan...ce?...” – „Dar voi, ceilalți, nici voi n-ați văzut nimic?” –  „Nu, domnule căpitan.” S-a auzit o  șoaptă  uluită  în cerc. M-am ridicat hotărât. „Stați! – Nici un  pas mai mult! – Ne pândește o primejdie.”  - „Hackert,  ține-mi calul!” Am sărit de pe cal. „Voi  face câțiva pași înainte!” Sub tălpile mele scrâșnea pietriș  împrăștiat, a forfotit  și am auzit cum  o  bucată   a  luat-o  din  loc,  apoi  s-a  rostogolit  cu  zgomot,  c a  ș i  cum  s-ar  fi  prăvălit  într-un  hău  adânc.  Ce-a  fost  asta?  Cum  stăteam  nehotărât  și  ezitam  să   mai  fac  un  pas  în  față ,  luna,  cu  strălucirea  ei  luminoasă   a  răzbit  printre  nori,  iar  eu  am  privit  înaintea  mea,  în  abisul  căscat  al  unei cariere de piatră , în timp ce dincolo, pe malul celalalt era atârnată  o lampă . O cursă  pe care  ne-au întins-o partizanii. O groază  rece mi-a curs o clipă  prin mădulare – Încă  doi pași în plus  și  am  fi  zăcut  zdrobiți  în  adânc. Am  sărit  înapoi  pe  cal.  –  „Înapoi!  Suntem  la  cariera  de  piatră !”  am strigat eu încet  și curajoșii mei cavaleriști, care au văzut grozăvia ca  și mine, au întors caii.  Gloanțe  șuierau deasupra noastră ; caporalului meu i-a lovit unul carabina, căci altfel l-ar fi lovit  în obraz  ș i ne-a ordonat imediat foc. Am tras de două  ori în întuneric; luna s-a ascuns din nou în  nori; nu mai vedeam nici un inamic  și goneam prin furtună și ploaie spre pădurea ocrotitoare.  Mai  târziu,  când  am  ajuns  din  nou  în  siguranță   la  ai  noștri,  mi-a  revenit  amintirea  despre  cele  tocmai  întâmplate,  cu  o  vigoare  spontană .  Am  desfăcut  buzunarul  de  la  piept,  am  privit  fotografia mamei mele iubite, dragei mele mame bine cuvântate, mi-am apăsat fața pe ea  și am  plâns  ca  un  copil.  O  explicație  pentru  enigmatica  apariție  fantomatică   n-am  găsit  niciodată ,  numai aceea că  încă  din timpul vietii mamei mele, am fost mereu un copil pentru care  și-a făcut  griji, peste care, în mod deosebit  și-a întins protector mâinile, cu credincioșie  și multă  dragoste.

Aceast ă  povestire este un articol al lui Nataly Eschstruth , extras din num ă rul din septembrie al revistei „Deutschen  Revue”.
„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges   

CURIERUL CU BIBLII

Nu  departe  de  granița  româno-bulgară   se  găsește  satul  Musubey,  care  este  locuit  în  egală măsură   de  bulgari  și  de  turci.  Un  bulgar  mai  bătrân  din  acest  sat,  tânjind  mai  de  mult  după pacea cu Dumnezeu, căuta o Biblie ca să  învețe din ea ceea ce avea nevoie pentru sufletul lui. I s-a spus că  în Varna ar putea face rost de o Biblie. Cu toate  c ă  Varna nu-i era prea aproape, s-a  pornit  totuși  la  drum  într-acolo,  pentru  a  căuta  mărgăritarul  cel  mare.  Dar  ce  întristat  a  fost  omul  însetat  de  lumină și  de  mântuire,  când  a  descoperit  că   ar  putea  obține,  într-adevăr,  în  Varna  toată   Sfânta  Scriptură   sau  numai  părți  din  ea,  dar  că   aceste  carți  sunt  procurate  de  protestanți, pe care el îi ura ca eretici.  Sărmanul om a hotărât, mai bine să  rămână  fără  lumină ,  fără   învățătură ,  fară   mângâiere,  decât  să   primească   sfat  și  învățătură   într-o  problemă   atât  de  importantă ,  dintr-o  Biblie  procurată   de  protestanți.  S-a  întors  trist  acasă .  Dar  pe  drumul  de  întoarcere, în orășelul  Dobrici, unde a  rămas câteva zile, a visat într-o noapte foarte însuf ețit,  despre ceea ce îi umplea inima. El a văzut în vis un om care stătea lângă  ușa lui, cu un sac de  cărți  lângă   el,  zâmbind  prietenos.  „Ce  vrei?”  l-a  întrebat  bulgarul.  „Chiar  pe  tine  te  caut.”  I-a  răspuns omul cu sacul de cărți. „ Ș i ce vrei de la mine?” „Vreau să-ț i vând o Evanghelie”, a zis  omul.  Bulgarul  doritor  de  Biblie  a  luat  Cartea  cea  sfântă   din  mâna  curierului  cu  Biblii,  a deschis-o  și a citit în ea un verset care l-a surprins foarte  mult  și pe care l-a  și  ținut bine minte,  care se găsea în capitolul 18 al Evangheliei după  Matei. El l-a întrebat pe omul care-i adusese  cartea dorită  cât costă și a primit de la el răspunsul: „ Șapte piaștri”, pe care i-a  și plătit imediat.
Dar  totul  era  numai  un  vis.  S-a  trezit  și  nu  avea  Sfânta  Scriptură .  Dar  ce  s-a  întâmplat  mai  departe? Abia  au  trecut  două-trei  zile,  că   prietenul  nostru  a  văzut  cu  mirare  un  om,  exact  ca  acela,  așezându-se  zâmbind  la  ușa  lui,  dar  de  data  aceasta  în  realitate.  „Ce  cauți  aici?”  l-a  întrebat  și uimit a primit răspunsul: „Chiar pe tine te caut, ca să-ți vând Sfânta Scriptură .” El a  cerut,  de  asemenea,  una  din  aceea  și  a  primit  Evanghelia  după   Matei,  editată   cu  explicații,  de  misiunea  americană   din  Constantinopol.  El  a  deschis  cartea  chiar  la  capitolul  18,  chiar  la  versetul  pe  care  îl  avea  viu  în  memorie. Apoi,  omul   mirat  a  întrebat  cât  costă   cartea.  „ Șapte  piaștri”, a răspuns curierul cu Biblii. Nespus de surprins a plătit  șapte piaștri  și a păstrat cartea  așa-zis  „protestanta ”,  pe  care  n-ar  fi  cumpărat-o  niciodată   ca  fiind  eretică ,  dar  pe  care  acum  a  fost  nevoit  s-o  cumpere,  datorită   unui  vis  minunat.  Omul  este  acum  un  creștin  adevărat  și  credincios.

„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges  

ÎN PRIMEJDIE ÎN APĂ

  Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Matei 14:30 

Preotul  silezian  Muthmann  era  într-o  călătorie,  pentru  a  vizita  bolnavii  din  parohia  sa,  împrăștiată  pe o suprafață  mare. Pentru aceasta folosea un cal puternic. La întoarcere a ajuns la  micul  râu  Else,  care  se  poate  traversa,  de  obicei,  cu  pasul. Acum,  pe  timpul  topirii  zăpezilor,  dintr-un râuleț  altă dată  blând, devenise un torent uriaș . Dar preotul trebuia să -l treacă , pentru că îl  chema  datoria.  El  a  călărit  până   la  locul  cel  mai  puțin  adânc  pe  care  îl  cunoștea,  dar,  vai,  puhoiul l-a târât la vale  și pe el  și pe cal. Puternicul animal abia dacă  mai avea capul deasupra  apei,  iar  Muthmann  s-a  scufundat  până   la  umăr  în  puhoi. Atunci  a  strigat  ca  Petru  odinioară :  „Doamne  Isuse,  scapă-mă !  Ah,  Doamne  Isuse,  scapă -mă !”  Și  iată ,  calul  și-a  adunat  ultimele  puteri,  a  făcut  un  salt  puternic  spre  mal  și  a  ajuns  cu  picioarele  pe  pământ.  Preotul  era  salvat.  Ceasul lui, la care s-a uitat mai târziu, acasă , s-a  oprit în apă  la ore 9 54  ;  și iată  că  soț ia lui l-a  asigurat că  exact în acel timp, mânată  de o mare îngrijorare în ceea ce-l privea, a îngenuncheat  ș i s-a rugat lui Dumnezeu serios  și fierbinte pentru el.

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

PRIMEJDIA DIN PUȚ

   Într-un orăș el dintr-o provincie  șvăbească , erau de făcut lucrări la conducta de apă . Acestea i-au fost predate tânărului S., care mai executase asemenea lucrări  și era cunoscut în tot orașul ca  un om conștiincios  și scrupulos. El făcea parte dintre cei „evlavioși”  și nu făcea din aceasta un secret.
    Acestui om i-a fost încredințată  lucrarea la conducta de apă . Zi de zi era cu muncitorii lui la  lucru. Sperau ca în câteva zile să  termine. Într-un loc mai aveau probleme. Trebuia săpat un puț adânc de vreo  șase metri. Au fost luate toate măsurile de prevedere, toate marginile puțului au  fost sprijinite  și proptite. Pentru că  se grăbeau cu lucrarea, unii dintre muncitori trebuiau să  vină și  noaptea  să   sape.  După   încă   o  examinare  amănunțita  a  tuturor  detaliilor,  S.  a  plecat  într-o  zi  acasă ,  seara  târziu,  a  încredințat  încă   o  dată   munca  și  muncitorii  în  paza  lui  Dumnezeu  și  s-a  culcat  în  pace,  cu  gândul  că   a făcut  totul  bine,  tot  ce  îi  stătea  în  puteri. A  adormit  curând  și  a  visat. Vedea foarte deslușit puțul în care erau muncitorii. A examinat amănunțit fiecare loc, dacă sunt bine proptite  și dacă  nu amenința vreo prăbușire. Dintr-odată  i s-a făcut foarte cald. Într-o  parte a văzut o crăpătur   căscată  în sol. Cu o seară  înainte n-o văzuse. Cu groază și-a dat seama  că   acolo  îi  pândea  pe  muncitori  o  nenorocire,  se  va  prăbuși  o  parte  a  puțului.  L-a  apucat  o  team ă   febrilă .  Dar  este  absurd.  –  Fusese  doar  un  vis.  În  îngrijorarea  sa  a  căutat  adăpost  în  rugăciune  și s-a încredințat pe sine  și pe muncitorii săi sub ocrotirea Păzitorului lui Israel, care  nu doarme  și nu ațipește. Ceasul din turnul bisericii din apropiere a bătut ora două  când S. s-a  culcat din nou. A adormit  și din nou a visat, cu o claritate vie, că  într-un anumit loc îi pândește  primejdia  în  adânc  pe  muncitorii  care  nu  bănuiau  nimic.  Iar  s-a  trezit  scăldat  în  sudoare.  S-a  sculat,  și-a  trezit  soția  și  i-a  spus  în  câteva  cuvinte  ce-l  chinuiește.  Aceasta  a  încercat  să -l  linișteascăși să-l determine să  rămână  acasă . Totuși nu s-a lăsat reținut mai mult. Tocmai bătea ora patru când a închis ușa casei în urma lui. A fugit cât a putut de repede  spre puț . A aprins o  lumina și  a  cercetat  fără   zgomot  marginile  puțului.  Și  iată   că   aici,  exact  în  locul  pe  care  l-a  văzut de două  ori în vis, era o crăpătură  căscată , unde pământul deja începea să  se lase. Graba  era  necesară ,  dar  nu  era  prea  târziu.  Cu  voce  tare  a  strigat  în   jos,  în  puț :  „Veniți  imediat  toți  sus!”  Speriați,  întrebându-se  cine  le-ar  putea  da  în  noaptea  întunecoasă ,  la  gura  puțului,  un  asemenea  ordin,  muncitorii  au  urcat  grăbiți,  au  ieșit  și  au  fost  cât  se  poate  de  mirați  să -l  vadă stând înaintea lor, cu fața lividă , pe angajatorul lor. Nu era mult timp de pierdut.  Cu groază  au  aflat că  într-o jumătate de oră  ar fi fost prea târziu, că  ar fi fost îngropați de vii în puțul năruit.  Au  lucrat  până   dimineața,  cu  puteri  sporite  și  unite,  să   consolideze  iar  puțul  și  să   evite  nenorocirea.  Și  când  a  răsărit  soarele  de  dimineață ,  s-a  suit  spre  cer  o  fierbinte  rugă iune  de  mulțumire.

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges 

STUDENTUL DE LA HALLE

 Singurul fiul al unor părinți bogați dar necredincioși a intrat la universitatea din Halle, acolo a urmat întâi dreptul, iar apoi, nici el nu știa de ce, a studiat teologia și încă cu multă râvnă , chiar cu sinceritate, dar fără viață din Dumnezeu. Văzându-i râvna, ai fi putut să crezi că el ar fi găsit „adevărul” și că ar fi fost fericit. Dar nici într-un caz. Bineînțeles, Cuvântul Domnului făcuse asupra lui o impresie profundă : „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine . Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7,16-17). Cu toate acestea, el încă nu-și atinsese ținta. Astfel, într-o dimineață tocmai studia proorocul Isaia și ajunsese la capitolul 38. Soarele zâmbea așa de prietenos prin ferestre în cămăruța confortabilă de studiu, ca și când ar fi avut o presim ire bună că astă zi a fost destinat să ofere un ajutor esențial la convertirea unui păcătos. Totul era așa de liniștit, de festiv, ca și când ar fi fost prezenți o mie de îngeri să privească minunea cum Dumnezeu va converti o inimă mândră și necredincioasă . Pe masă era Biblia ebraică și lucrurile necesare studiului și la masă ședea tânărul necugetat care avea pretenția de la Dumnezeu, ca El, Cel incomensurabil, Cel nesfârșit, să se lase înțeles de raț iunea unui biet om. A citit acestea și inima lui a încremenit:
„Deci soarele s-a dat înapoi cu zece trepte, cu care coborâse pe cadran.” Această pretenție exagerată de la rațiunea lui, întrecea toate limitele capacității lui. El citise despre atâtea minuni în Sfânta Scriptură și mintea lui nu s-a răzvrătit deloc. Atunci de ce Creatorul întregii lumi, a Cărui ființă nu este altceva decât dragoste, de ce să nu facă minuni din dragoste pentru oamenii creați de El, spre mântuirea lor? Dar aici, în cazul acestei minuni este vorba des pre altceva. Măsura fiecărei minuni ar trebui să se orienteze după scopul care trebuie atins prin acea minune. Aici scopul era să i se dea lui Ezechia un semn că se va însănătoși de boala lui și că va mai trăi înc ă 15 ani. Pentru a atinge acest scop, nu este cu adevărat necesară o minune care să afecteze toate condițiile pământești și întregul nostru sistem solar. – „Aceasta nu este adevărat!”, a zis prin urmare studentul nostru ridicându-se de la masă , zguduit până în adâncul sufletului. „Aceasta nu este adevărat!”, și-a reluat el propriile cuvinte. „O astfel de minune de neînțeles și fără rost nu face Dumnezeu. Și dacă această pagină a Bibliei nu este adevărată , nu mai am siguranța că vreun cuvânt din Biblie este adevărat.” El a închis Biblia cu un suspin adânc, cu intenția de a nu o mai deschide niciodată .

Este chiar imposibil să descriem starea tânărului bărbat din clipa aceea. Chiar dacă Pilat a întrebat, ridicând din umeri: „Ce este adevărul?”, a găsit totuși în lăuntrul său cel puțin ceva care să ofere un suficient motiv de bucurie sau durere, speranță sau teamă ; dar studentul nostru stătea în fața „nimicului absolut”. L-a cuprins o tăcere plină de groază , în care urechea pare că aude urletul pustiului și vrăjmașul a zis triumfător: „Totul este minciună . De fapt, nu exist ă nici un adevăr. Orice că utare a lui este zadarnică .” Acum tânărul bărbat stătea la fereastră și se gândea la - nimic!

A durat destul timp până ș i-a revenit, cu un suspin adânc. Întâmplător – reiau: întâmplător strălucea soarele; ar fi putut și să plouă . – Întâmplător se aflau pe pervazul acestei ferestre și nu pe al celeilalte, chibriturile, al căror loc era în dormitor! – Întâmplător și iar întâmplător – O, Dumnezeule, cum te supărăm noi cu vorba aceasta! – era lângă chibrituri o lentilă dublu șlefuită concav (scobită ), pe care studentul nostru a cumpărat-o întâmplător , cu ani în urmă , spre a-și mai omorî timpul cu experimente fizice. Ce căuta lentila acolo? Locul ei era în sertarul biroului. Cum s-a făcut, totuși, că lentila a rămas întâmplător acolo, peste noapte? O, Dumnezeule, cărarea mântuirii Tale trece prin mii și mii de căi minunate ale înțelepciunii și providenței Tale, când vrei să salvezi un păcătos pierdut! Studentul a luat întâmplător în mână un chibrit, fără să se gândească la ceva anume. „Chibriturile suedeze” nu fuseseră încă descoperite; astfel că acest chibrit, la nivelul științei de atunci, avea puțin sulf în dosul capătului cu fosfor. Studentul a aprins chibritul fără să bă nuiască nimic; fosforul a scânteiat, sulful a început să ardă fierbinte. Studentul a pus, întâmplător , fără să se gândească prea mult, chibritul cu sulful arzător pe pervazul ferestrei și a stins flacăra. Astfel, chibritul zăcea, pur si simplu acolo, iar soarele îi picta umbra pe pervazul ferestrei.

„Iată aici un astfel de semn al soarelui”, a zis student ul pentru sine, „dar umbrei n-o să-i treacă niciodată prin cap să dea înapoi.” Între timp a luat întâmplător în mână lentila dublu șlefuită concav și a mișcat-o întâmplător între soare și chibrit; dar cine i-a zugrăvit șocul? – Dintr-odată umbra s-a întors înapoi! Dacă un trăsnet ar fi căzut din senin la picioarele lui, trecând prin tavan , studentul n-ar fi putut sta altfel acolo. El a dus la împlinire cu propria lui mână , cu mijloace așa de simple, în propria lui cameră , minunea despre care credea că nici chiar Dumnezeul Atotputernic n-ar fi putut s-o realizeze altfel decât prin dereglarea în tregului sistem solar. „Dumnezeule mare”, a strigat el, „acum am aflat că Tu și toată lucrarea Ta ești mai mare decât ar putea să cuprindă mintea omului. De acum încolo vreau să Te cred pe cuvânt, chiar și acolo unde rațiunea mea nu este suficientă ca să înțeleagă revelația Ta. Căci care minune este mai mare: întoarcerea umbrei pe cadranul solar al l ui Ahaz, după cuvântul sfântului Tău prooroc, sau conlucrarea atâtor mii de lucruri din cer și de pe pământ, pentru a realiza minunea pe care eu însumi am putut s-o trăiesc acum? Soarele Tău a trebuit să strălucească la fereastra mea, la porunca Ta, exact acum, în ceasul contestării mele celei mai primejdioasă și ce minunat ai pregă tit Tu totul, în înțelepciunea Ta, în parte deja cu mulți ani înainte, ca să mă păzești de lepădarea Cuvântului Tău și să-mi trezești credința! ‚Doamne, mâna Ta cea dreaptă face mari minuni, mâna Ta cea dreaptă ajută cu putere.’” Acum a deschis iar Biblia cu bucurie, ca un creștin credincios și din zi în zi a aflat tot mai mult: „Cuvântul Domnului r ă mâne în veac.”

„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges

ÎN PRIMEJDIE ÎNTRE S Ă LBATIICI

  
Misionarul de Asselt, misionar renan în Sumatra  între anii 1856-1876, a povestit următoarea  întâmplare din viața lui:
    Când am fost trimis prima dată  în Sumatra, în anul 1856, eram aici primul misionar european,  care a mers printre sălbaticii Batta. Într-adevăr, în urmă  cu 20 de ani fuseseră  la ei doi misionari  americani,  vrând  să   le  ducă   Evanghelia,  dar  i-au  ucis  și  i-au  mâncat  și  de  atunci  nu  le  mai  fusese vestită  Evanghelia: bineînțeles că  ei rămăseseră  neschimbați în sălbăticia  și cruzimea lor.  Da,  ar  fi  greu  să   ne  facem  o  idee  despre  ceea  ce  înseamnă   să   fii  singur  ș   anume,  în  mijlocul  unui  popor  total  sălbatic,  căruia  nu  i  te  poți  face  înțeles,  pentru  că   nu  cunoști  nici  măcar  un  sunet  din  limba  lor,  dar  ale  căror  priviri  și  gesturi  bănuitoare  și  dușmănoase  vorbesc  o  limbă inteligibilă .
 Primii  doi  ani,  în  care,  la  început  am  fost  singur  de  tot  între  sălbaticii  Batta,  apoi  împreună   cu  o  femeie,  au  fost  foarte  grei,  încât  și  acum  mă   gândesc  cu  groază   înapoi  la  ei.   Adesea era ca  și când am fi fost înconjurați de jur-împrejur de forțe ostile ale întunericului, căci  uneori ne năpădea o frică  inexplicabilă și inexprimabilă , încât noaptea trebuia să  ne sculăm din  pat, să  îngenunchem  și să  ne rugăm sau să  citim Cuvântul lui Dumnezeu, numai să  fim eliberați  de această  vrajă și să  putem răsufla din nou.     După  ce am stat în acest loc timp de doi ani, ne-am mut at la câteva ore distanță  de acolo, mai  în interior, la triburile care erau deja mai civilizate  și ne-au primit mai prietenos. Acolo ne-am  construit o căsuță  cu trei încăperi, o sufragerie, un dormitor  și o cameră  mică  pentru oaspeți  și  viața  a  devenit  ceva  mai  ușoară ș   mai  prietenoasă   pentru  noi.  După   ce  am  trăit  câteva  luni  în  acest  loc  nou,  într-o  zi  a  venit  la  noi  un  om  din  ținutul  unde  fuseserăm  anterior,  pe  care  îl cunoscusem acolo. Tocmai  ședeam pe bancă  în fața casei noastre. El s-a așezat lângă  mine  și a  vorbit despre una, despre alta. În cele din urmă  a început:     „Așa, tuan (învățător)  și acum aș  mai avea o rugăminte.”     „Care ar fi?”     „Aș  vrea mult să-ți văd paznicii îndeaproape.”     „Ce fel de paznici? N-am paznici.”     „Mă  refer la paznicii pe care noaptea îi așezi în jurul casei ca să  te păzească .”     „Dar n-am paznici”, am spus iar, „n-am decât  un  mic servitor  și un mic bucătar, care n-ar fi  apți  ca  paznici.” Atunci  omul  m-a  privit  neîncrezător,  ca  și  când  ar  fi  vrut  să   spună :  „Nu-mi  spune mie verzi  și uscate;  știu eu mai bine.” Apoi m-a  rugat: „Pot măcar să   caut prin casă, să văd dacă  nu sunt ascun și acolo?”
   „Da, bineînțeles”,  am spus râzând, „caută  în toată  casa, dar n-o să   găsești pe nimeni acolo.”  Așa că  s-a dus în casă , a cercetat fiecare ungher, a scotocit chiar prin  paturi, dar a venit înapoi  la mine foarte dezamăgit. Atunci am început eu cu întrebările  și i-am cerut să-mi explice ce este  cu  paznicii  despre  care  vorbește,  ce  natură   au  ei. Atunci  mi-a  povestit:  „Când  ai  venit  prima  dată  la noi, tuan, am fost foarte supărați pe tine; noi nu voiam ca tu să  locuiești printre noi, căci  nu aveam încredere în tine  și credeam că  ai intenții rele. De aceea ne-am unit ca să  vă  omorâm,  pe tine  și pe nevasta ta. Chiar am venit în fața casei tale, într-o noapte  și-n altă  noapte; dar ori  de  câte  ori  am  venit,  stăteau  înghesuiți  în  jurul  casei  tale  două   rânduri  de  paznici  cu  arme  sclipitoare, așa că  n-am îndrăznit să-i atacăm  și să  pătrundem în casa ta. Așa că  am mers la un  ucigaș   (pe  atunci,  la  sălbaticii  Batta  încă   exista  o  breaslă   anume  a  ucigașilor,  care  ucideau  contra  plată   pe  oricine  care  trebuia  scos  din  circuit)  și  l-am  întrebat  dacă   vrea  s ă   facă   lucrul  acesta, să  te omoare pe tine  și pe nevasta ta. El a râs de noi pentru lașitatea noastră și a zis: „Eu  nu  mă   tem  de  niciun  Dumnezeu  și  de  niciun  diavol;  și  vreau  să   trec  printre  paznici.” Așa  că seara  am  venit  toți  împreună ,  iar  ucigașul  a  pășit  curajos  înaintea  noastră ,  rotindu-ș i  arma  deasupra capului. Când am ajuns în apropierea casei  tale, am rămas în urmă și l-am lăsat pe el  singur să  meargă . Dar în scurt timp s-a întors la noi în fuga mare  și a zis: “Nu, de data aceasta  nu îndrăznesc să  trec singur; Acolo stau doua  rânduri de bărbați mari  și puternici, strânși unul  lângă   altul,  umăr  la  umăr,  iar  armele  lor  luminează   ca  focul.”  Atunci  am  renunțat  să   te  mai  ucidem. Acum, spune tuan, unde sunt paznicii; nu i-ai văzut niciodat ă ?”
   “Nu, nu i-am văzut niciodată .”     “ Ș i nici nevasta ta?”     “Nu, nici nevasta mea.”     “Dar noi to i i-am văzut. Cum se poate așa ceva?”     Atunci,  a  zis  misionarul  Asselt,  m-am  dus  înăuntru,  am  luat  din  casă   o  Biblie,  i-am  pus-o  înainte deschisă și am zis: “Iată , această  carte este Cuvântul marelui nostru Dumnezeu, în care  El ne promite că  ne va păzi  și ne va ocroti. Noi credem foarte tare în acest Cuvânt  și de aceea  nu avem nevoie să  vedem acești paznici. Dar voi nu credeți, așa că  de aceea marele Dumnezeu  trebuie să  vi-i arate, pentru ca  și voi să  învățați să  credeți.”

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

STICLA ADUSĂ LA ȚĂRM

Pe mica insulă Nordstrand, care este pe coasta apuseană a Schleswig-ului și care aparține de regiunea Husum, o văduvă foarte săracă a găsit cu câtva timp în urmă o sticlă sigilată . Marea a adus-o la țărm. Sticla era surprinzător de ușoară și nu conținea decât câteva fâșii de hârtie. Femeia a deschia acasă sticla ciudată și a scos fâșiile de hârtie. Pe prima scria: „Proprietarului acestui bon firma N. N. din M. îi dă un sac de orez.” Pe cea de a doua fâșie scria adresa unei a doua firme, cu o repartiție asemănătoare pentru un sac de cafea. Pe cea de a treiafâșie era numită o altă firmă , cu atribuirea unei bucăți mari de pânză . – Văduva s-a mirat. Apoi s-a gândit că ar trebui să îndrăznească să trimită odată una din fasii prin poștă , firmei de la acea adresă . Au trecut câteva zile și într-adevăr, i-a fost adus acasă un sac de orez de la stația de transbordare. A continuat să trimit ă biletele și încetul cu încetul i s-a umplut casa de mărfuri. Dar ce legătură are cu sticla? Asculta , cititorule: în ziua festivă a inaugurării canalului Mării Nordului, se adunase laolaltă în Kiel o societate veselă de negustori, în general patroni sau reprezentanți de mari firme. Acestora, care erau într-o dispoziție sărbătorească , le-a venit ideea nu tocmai rea, ca fiecare din ei să dea un „bon” (o repartiție) eliberat de firma sa și aceste „bonuri” să fie luate, băgate în sticlă , iar aceasta să fie bine sigilată ș i aruncat ă în mare, pentru a vedea ce vor face cu ea „duhurile apelor”. – Iar femeia sărmană care a găsit sticla, n-a mulțumit nici „duhurilor apelor”, nici „întâmplării”, ci lui Dumnezeu, că sticla cu bogatul ei conținut a plutit din portul Kiel, de pe coasta est a Schleswig-ului, prin tot canalul până pe coasta de vest și apoi a luat-o spre nord, până la mica insulă Nordstrand, pentru a-i aduce conținutul ei bogat.

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges 

GLUMA STUDENȚEASCĂ

http://cristi-raraitu.blogspot.ro/

Într-un sătuc din jurul Goettingen locuia o văduvă săracă și bătrână . Ea avea o căsuță cu grădină și o bucățică de pământ. Dar proprietatea era înglodată în datorii și văduvei îi era tot mai greu să plătească dobânda pentru datorii. În ultimii ani lucru acest a i-a fost cu neputință . Dar creditorul a cerut banii și cum văduva nu i-a putut plăti, a dat-o în judecată . Instanța a hotărât ca pământul, casa și grădina să fie vândute. Văduva a cerut încoace și încolo un împrumut; dar peste tot a fost refuzată . Ea s-a rugat mult și din toată inima lui Dumnezeu: „Salvează-mă de potrivnicul meu!” Dar timpul trecea și nu venea nici un ajutor. A venit ziua hotărâtă de instanță pentru vânzarea proprietății. S-au găsit mai mulți cumpărători și funcționarul a strigat: „Deci 400 de taleri prima dată . Dă cineva mai mult? 400 de taleri a doua oară . 400 de taleri” – „800 de taleri” a strigat tare o voce. Ea venea dintr-o ceată de tineri veseli; erau niște studenți voioși din Goettingen, care au vrut s ă facă o excursie la țară și s-au oprit curioși la mulțimea aceea de oameni. Între ei era un tânăr aristocrat bogat; acesta a oferit 800 de taleri. Când au auzit țăranii oferta, toți ochii s-au îndreptat spre ofertant. Au rămas toți cu gura și ochii căscați, cum se zice, iar studenții au strigat: „O glumă bună !” Priveliștea merita 800 de taleri. De s-ar fi putut picta imediat. 800 de taleri era o ofert ă mare; nimeni n-a dat mai mult. Funcționarul a strigat: „800 de taleri o dată , de două ori, de trei ori!” și a bătut cu ciocanul pe masă și licitația a luat sfârșit. Tânărul s-a apropiat de masă , a plătit cei 800 de taleri și a întrebat: „Ce fel de căsuță am cumpărat? – „O căsuță săracă și veche”, au strigat mai multe voci râzând. „Acum duceți-mă la proprietatea mea!” Când au ajuns la căsuță , funcționarul a zis batjocoritor: „Îmi pare rău că nu este un castel.” Dar tânărul nu era deloc stingherit; el a pășit pe proprietatea lui și a găsit în odaie o măicuță bătrână care plângea amarnic. „De ce plângi, măicuțo?” a întrebat-o tânărul bun la inimă . „Ah, cum să nu plâng”, a răspuns bătrâna; „acum mi se vinde casa; eu trebuie să plec din această casă în care am locuit mulți ani, în care au murit soțul și părinții mei și nu știu unde să mă duc.” - „Lasă , măicuță ; șterge-ți lacrimile. Eu ți-am cumpărat căsuța și ți-o dăruiesc.” a spus tânărul. Sărmana femeie a crezut întâi că tânărul vrea să facă o glumă proastă . Dar când și-a dat seama că el vorbea serios, ar fi căzut în genunchi în fața binefăcătorului ei, dacă acesta nu s-ar fi îndepărtat repede; dar lui Dumnezeu a putut să-i mulțumească și i-a mulțumit fierbinte. Cu 800 de taleri nu numai că s-au putut plăti datoriile, dar a mai și rămaso sumă cu care sărmana văduvă a putut să trăiască fără griji până la sfârșit. Tânărul, care la început a devenit îngerul salvator al sărmanei vă duve din exuberantătinerească , a devenit un om destoinic; El a fost mult timp o binecuvântare pentru țara noastră , ca înalt demnitar. Mulți dintre cititorii noștri îl cunosc pe acest om, cel puțin după nume, căci nu este altul decât contele Otto de Stolberg-Wernig rode, vice-cancelarul de mai înainte al Reich-ului german, reprezentantul cancelarului Bism arck.
„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges 

STĂNCUȚA MOARTĂ

Într-o seară a anului 1848, un țesător sărac dar cu frică de Dumnezeu, dintr-un târg meșteșugăresc din Renania prusacă , a intrat în cămăruța lui. Era la demisol, ceva mai jos decât strada și arăta cam îngust și sărăcăcios dar curat. Se pare că nevasta lui și cei cinci copii l-au așteptat cu dor, căci atunci când a ajuns, s-a iscat o atmosferă veselă . Cei doi copii mai mici s-au agățat de picioarele lui, iar ceilalți strigau însuflețiți: „Tata! Tata!” Iar mama, care s-a ridicat de la curățatul celor câțiva cartofi, l-a salutat prietenoasă . Dar el a pus pe masă , în tăcere, salariul săptămânal pe care l-a câ știgat la fabrică și un suspin înăbușit doar pe jumătate a țâșnit din pieptul lui când s-a așezat, trecându-și o mână peste față , iar cu cealaltă încercând să se elibereze de cei mici. Nevasta lui privea speriată când la banii de pe masă , când la fața palidă a bărbatului ei. „Dar, dragul meu, cei cu tine?” a strigat ea; „arăți foarte îngrijorat și necăjit. – Sper că nu... doar nu...” – „Taci din gură !” a zis bărbatul cu un ton apăsat dar dureros. „Dumnezeul nostru încă trăiește. Bineînțeles că domnul Muenter m-a concediat, și pe mine și încă o treime din angajații lui.” – „Dumnezeule îndurător!” a strigat nevasta lui. „Te-a concediat? Am rămas fără serviciu și  fără pâine? Nu se poate! Nu sunt decât 14 zile de când te-a lăudat patronul tău și te-a dat ca exemplu celorlalți oameni. Deci aceasta este răsplata pentru cei 13 ani de muncă cinstită și loială ?” – „Nu păcătui”, și-a întrerupt ea bărbatul. „Nici eu nu înțeleg. Este un drum întunecos. Când se citea lista cu cei concediați mi-am zis: numele tău precis nu va fi pe listă ; până acum patronul fabricii te-a preferat in comparație cu aproape toți. Și deodată mi-am auzit numele. Cum crezi că m-am simțit. De îndată ce m-am liniștit, i-am arătat patronului fabricii, cu toată buna-cuviință , de cât timp lucrez pentru el, cum el a fost mereu mulțumit de mine și cu munca mea și l-am întrebat care este motivul că pe mine mă dă afară , în timp ce păstrează pe alții, care n-au lucrat nici pe jumătate cât mine și tot ce mi-am mai amintit. Dar domnul Muenter s-a uitat la mine cu o privire ciudată și a zis rece: ‚Așa rămâne; de acum nu mai aveți de lucru la mine; iată , luați-vă banii. Nu ne vom mai vedea niciodată .’” Femeia a izbucnit într-un plâns zgomotos. Copiii mai mari se strânseseră lângă tatăl lor și încercau zadarnic să-și ascundă lacrimile, iar cei mici plângeau și ei fără să știe de ce. Tatăl abia își mai putea păstra calmul, deși a știut și a crezut cu convingere că toate firele de păr din capul nostru sunt numărate (Matei 10,29-30). „Nu vă mai văicăriți așa” a spus el în cele din urmă , împăciuitor, „ca și când n-ar mai fi un Dumnezeu în cer; abia ieri am citit în Biblie: „Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință , înainte ca să-I cereți voi.” (Matei 6,8). Aceste cuvinte mi s-au părut imediat deosebit de importante. Ah, acum știu de ce.” Apoi, întorcându-se către nevasta lui, a întrebat: „Mamă , știi ce este cel mai important? Să ne rugăm în mod serios lui Dumnezeu, care a turnat dragostea Lui în inimile noastre; am devenit copii și moș tenitori ai lui Dumnezeu, prin credința în Isus. De aceea putem să aruncăm toate grijile asupra Lui. El ne poartă de grijă ; și toate lucrurile, chir și necazul acesta, trebuie să slujească spre binele nostru.” (Romani 8,28; 1 Petru 5,6-7). Copiilor mai mari le-a spus: „Certurile ș i obrăzniciile vă vor fi de acum iertate. De câte ori nu v-au fost indiferente scumpul Mântuitor, Cuvântul Său și rugăciunea! Acum veți fi conduși la El prin necaz și sper ca  El vă va primi pe de-a-ntregul.” – În ziua următoare a fost duminică și prin serviciile divine la care țesătorul cu ai săi participau întotdeauna, au pătruns noi puteri și înviorare în coliba să racă . În mod deosebit tatăl își încredința căile cu dăruire deplină Domnului și trăia cu nădejdea că El va face să fie bine (Psalmul 37,5).
 Luni a plecat devreme de acasă , pentru a se interesa la mai mulți negustori și fabricanți; seara a venit târziu și trist acasă , fără ofertă sau angajare. A trecut toată săptămâna fără a se arăta cea mai neînsemnată șansă ; a bătut la multe uși nebăgat în seamă . Neliniștile, răscoalele și revoltele acelor vremuri triste au distrus comerțul și meșteșugurile și au răpit oamenilor locul de muncă și pâinea. Într-o dimineață , nevasta țesătorului a pus supa pe masă , a adăugat două felii de pâine și a spus tristă : „Acum nu mai este nicio para în casă , nici pâine în sertar, nici făină în bucătărie. Dacă mâncăm acum tot, înseamnă că pentru azi am și prânzit și am și cinat.” Atunci cei trei copii mai mari și-au simțit inima grea și unul după altul au zis: „Mie nu-mi este așa de foame; eu nu mănânc nimic. Să mă nânce micul Fritz ș i Christinchen”, și și-au făcut unul altuia cu ochiul, ca și când împotriva foamei s-ar putea face ceva. Dar n-au dat fuga la cărț ile de școală , ci au rămas așezați la masă . Tatăl a zis cu ton liniștit și grijuliu: „Să mâncăm în credință cât avem nevoie, nu să flă mânzim în necredință . Îndurarea Domnului încă nu are margini, ci se înnoiește în fiecare dimineață , iar credincioșia Lui este mare.” (Plângerile lui Ieremia 3,22-24 ).
Copiii cei mari și-au spus rugăciunile dinainte de masă , iar mama a ajutat-o pe cea mică să spună câteva cuvinte de mulțumire. După ce s-au săturat, tot a mai rămas ceva. I-au mulțumit lui Dumnezeu și după masă ; și iar și-a luat țesătorul pălăria, a dat mâna cu nevasta și copiii și a spus încrezător: „Fiți atenți, în dimineața aceasta sunt chemat la un patron de fabrica și vă voi aduce vești bune.” Acestea fiind zise, a plecat și au plecat și trei dintre copii la școală . Mama a strigat înlăuntrul ei la Dumnezeu, Cel care hrănește corbii tineri; a deschis fereastra pentru a privi în urma soțului și a copiilor; apoi, firește, a aranjat micile pătuțuri. Deodată a auzit în odaie ceva căzând. S-a temut că ar putea fi unul dintre copiii cei mici, pe care î i lăsase acolo. Dar când s-a dus să se uite, i-a văzut pe copii stând în fața farfuriilor lor, pentru a le face și mai curate decât erau. Dar pe podea zăcea o stăncuță moartă , iar din fața ferestrei a zbughit-o un băiat, care era cunoscut ca fiind nemilos și rău. „Luați, ipocriților, să aveți și voi ce mânca.” a strigat el pe geam, cu un râs batjocoritor. Abia a putut să simtă nevasta țesătorului cum grijile și necazurile ei se domolesc sub influența rugăciunii liniștite din inima ei, iar în locul lor încolțesc: liniștea, răbdare, predarea în voia Domnului, că aceast ă batjocură jignitoare a lovit sufletul ei sensibil atât de tare, încât lacrimile au țâșnit cu putere și încă nu se potoliseră nici când s-a întors soțul ei acasă . Dar și el a intrat abătut; și el făcuse iar un drum zadarnic. „Uite”, i-a zis ea, „am devenit batjocura băieților răi, din cauza sărăciei noastre; pot să-ți spun că mi-a frânt inima.” Țesătorul a ridicat pasărea moartă ; cei doi copii mici s-au apropiat de ea nu făra oarecare teamă și precauție, ca și când ar mai fi putut să-i muște. Țesătorul voia doar s-o ia de sub ochii soției lui și s-o arunce afară . A zis cu milă : „Biata pasăre a suferit și ea de foame, poate chiar a murit de foame. Ba nu”, a adăugat el; „are gușa plină , îndopată și tare. Ce-i asta?” Atunci ș i-a scos briceagul ș i a t ă iat gâtul păsării. Plini de mirare au observat, el și soția lui, un lănțișor galben și ceva lucind ca sticla. Ea a luat repede apă , a curățat totul și spre mirarea lor, au văzutză când pe masă un l ă n ț ișor de aur cu pietre sclipitoare. „Slavă lui Dumnezeu!” a strigat în cele din urmă țesătorul, „că pasărea a fost aruncată în camera noastră , căci acolo de unde a furat pasărea o asemenea bijuterie, acum cu siguranță este multă mâhnire și acolo trebuie să fie pâine destulă ; poate, prin această găsire o să primim mâncare, să ne săturăm și noi câteva zile.” Așa că a luat pasărea și lănțișorul și s-a dus repede la un bijutier, ca să întrebe cine ar putea fi proprietarul. „ Țes ă torule”, a zis bijutierul, după ce a cercetat cu atenție lănțișorul și pietrele, „o să vă facă multă cinste; bijuteria aparține fiicei domnului Muenter; eu personal am făcut-o. Iată semnul meu. El a fost la mine acum vreo 14 zile ș i mi-a povestit că i-a dispărut lănțișorul; dar de îndată ce aș afla ceva despre el, să-i dau de știre. Duceți-i-l personal, imediat.” Cine a mers vreodată mai bucuros decât țesătorul nostru, la patronul său? Și cu atât mai mult i-a plăcut să meargă la el, cu cât poate să-i facă o favoare, acum, după ultima retrogradare și umilire. Fiica a scos un strigăt de bucurie când țesătorul i-a înmânat bijuteria și tatăl ei a fost chemat de îndat ă . Țesătorul a trebuit să povestească totul amănunțit. „Să rmana mea negruță !” a zis fiica văzându-și stăncuța. „Ai ciripit mereu „hoț ” și ai devenit tu însăți unul.” Patronul privea serios și îngândurat, i-a întins mâna țesătorului, iar acestuia i s-a părut că niciodată nu și-a văzut patronul așa de blând și bun ca acum când i-a zis: „Iertați-mă , dragă prietene! Am fost nedrept cu dumneavoastră . V-am bănuit în legătură cu lănțișorul. Nu pot să mi-o iert, pentru că mi-ați slujit atâția ani cu cinste și devotament; dar ați fost singurul muncitor care a fost văzut trecând pe lângă odaia fiicei mele, în ziua în care a dispărut giuvaierul. De azi încolo sunteți iar angajat  si chiar pe viață și cu salariu dublu. Țesătorul abia a găsit cuvinte de mulțumire. El s-a grăbit spre casă și după ce veselia și strigătele de bucurie alor săi s-au mai potolit puțin, a mulțumit din toată inima Aceluia – întâmplării , nu, ci Dumnezeului celui viu care face minuni și care printr-o pasăre moartă le-a dat pâine la toți, iar lui i-a redat bunul renume.

„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges 45

INSĂNĂTOȘITĂ ÎN CIUDA TUTUROR AȘTEPTĂRILOR

“Spre sfârșitul celui de-al 16-lea an al meu”, - așa a povestit doamna învățătoare F. din B. (din Saxonia) – unui prieten al editorului, “m-am îmbolnăvit grav de tifos. Părinții mei au oferit totul ca să mă mențină în viață. A fost zadarnic. Cel mai bun medic al localității a fost chemat în ajutorul meu. Până la urmă a fost chemat al doilea și în sfârșit, chiar și al treilea. Dar, acești trei bărbați stăteau lângă patul meu, clătinând din cap și explicându-le alor mei “că nu mai este niciun ajutor de dat. Poate încă o oră , apoi totul se va fi terminat.” Chiar am zăcut inconștientă câteva zile, așa că nu știam ce se petrece în jurul meu. Acolo – în acea stare în care eram, fără ajutor și fără salvare, pot să spun, într-o stare întunecoasă , - am văzut deodată deschizându-se ușa camerei și un înger intrând, într-o lumină strălucitoare. Întunericul a dispărut. Toată camera era luminată . Venea spre patul meu cu o blândețe și o noblețe caracteristice. Dreapta lui ținea o riglă albă , strălucitoare, în care erau gravate multe cifre și numere de argint, asemănătoare cu un metru de măsurat. Deasupra riglei era un mâner de aur.

“Fetițo”, așa mi s-a adresat, cu o voce minunată , cu un clinchet pe care nu-l mai auzisem pe pământul acesta. “Fetițo, după hotărârea lui Dumnezeu, viața ta a primit azi har. Că ci te-ai născut acum 16 ani, iar ceasul nașterii tale trebuia să fie și ceasul plecării tale, după 16 ani. Dar pentru că una din rudele tale de sânge se înfățișează mereu înaintea tronului lui Dumnezeu, cu o credință mare, cu o dorinta arză toare și se roagă pentru viața ta, singurul Dumnezeu înțelept a hotărât plin de har, să asculte aceast ă stăruință , să-ț i prelungească viața și să te cheme să conduci mulți copii la Domnul, ca învățătoare. Și ca să-ț i dai seama că este adevărat și real ceea ce-ți spun, priveste această măsură .”
Am făcut ceea ce mi-a spus ș  iată că am observat cum mânerul de aur era înfipt chiar în numărul 16. Atunci, îngerul a apucat rigla de partea de jos și dintr-odat ă mânerul a fost tras în sus, ca de o mân ă nevăzută , până s-a oprit la un număr îndepărtat.
 „Numărul anilor vieții tale de acum încolo, îți este ascuns”, așa a continuat mesagerul ceresc. “Așa că fii sănătoasă și dă lui Dumnezeu, Celui Preaînalt, slava care I Se cuvine.”
Cu aceste cuvinte a ieșit pe ușă . Și eram din nou în camera întunecoasă . Încă mult timp am privit spre ușă . Oare nu va veni din nou? Dar totul era scufundat în tăcere.
 “O, ce frumos a fost!”, am strigat și am deschis ochii cu adevărat. Ș i ce observam acum? Trei medici pe care îi cunoșteam stăteau lângă patul meu. Mama mea stătea la picioarele patului, frângându-ș i mâinile și sughițând, strigând cu durere amarnică : “Copil meu! Copilul meu! S-a terminat! S-a terminat!” Și în timp ce surorile mele plângeau tare în spatele tatălui meu foarte aplecat, am văzut prin ușa întredeschisă a camerei învecinate, pe fratele plecat în rugăciune. Plină de mirare am întrebat tare: “De ce plângeți?” Ce schimbare a adus această întrebare printre cei prezenți! “Ce?” a strigat membrul consiliului sanitar X.“Acest copil se va însănătoși?” “Așa ceva încă nu ni s-a întâmplat”, au zis împreună ceilalți doi doctori. “Da”, ș i-a dat cu părerea membrul consiliului sanitar, om temător de Dumnezeu.“Aici suntem de prisos. Aici cârmuiește o putere superioar ă .” Și ai mei? Da, ce să zic? Șiroind de lacrimi, buna mea mamă m-a sărutat pe frunte; tatăl meu mi-a luat mâna dreaptă , ca și când n-ar fi vrut s-o mai dea, iar în acest timp surorile mele stăteau nemișcate de tot, pentru că nu puteau să-și dea seama ce s-a petrecut. Apoi a venit și fratele meu. El s-a plecat în tăcere peste patul meu. Niciun cuvânt n-a trecut pest e buzele lui; dar picătură cu picătură de lacrimi care curgeau pe fața mea, mi-au vestit liniștit, ce se petrecea în inima lui scumpă de frate. Cu toate că mă simțeam încă foarte bolnavă , am cerut totuși să mă așez și să vorbesc cu ai mei. Medicii mi-au recomandat să mă menajez. În schimb, li s-a părut nepotrivit să mai rămână și au plecat. La întrebarea părinților mei: ce am văzut când am strigat: “O, ce frumos a fost!”, le-am povestit despre apariția sau arătarea îngerului. Ei au îngenunchiat și I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru bunătatea lui de negrăit; am mulțumit și eu împreună cu ei, pe cât mi-a fost posibil.”
 Doamna F., rodul rugaciunilor stăruitoare ale fratelui ei, a putut mai târziu, într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, să ducă multe inimi de copii la Domnul Isus. Ș i mulți credincioși sunt azi acolo, o mărturie vie a eficienței ei binecuvântate de învățătoare.

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges

MOLIA -

Dumnezeu se foloseste chiar si de-o molie cand vrea sa scape viata cuiva...

„Vedeți acest mic fluture de noapte, care abia dacă are un centimetru, pe care îl păstrez aici într-o ramă aurită? Priviți cu atenție această insectă mică – prin ea mi-a salvat Dumnezeu viața și încă cea a peste 300 de pasageri.” Era pe ruta Chicago - New-York, unde am avut o ședere nedorită , căci trebuia să vină un tren special; eu am mers în cabina mecanicului de locomotivă și acolo am văzut fluturele de noapte fixat pe carton, într-o ramă de aur. „Cum poate o astfel de molie să salveze viața unui om?”, am întrebat eu mirat.
„Dacă vă interesează , vă povestesc întâmplarea – avem timp destul până vine semnalul.”
M-am așezat pe scaunul fochistului și mecanicul de locomotivă a început:
„În primăvara anului trecut conduceam același tren ca astăzi și această locomotivă numărul 449. Fochistul meu era Jim Walker, pe al cărui scaun stați acum și care hoinărește acum acolo, pe peron.
Am plecat din M. pe la ora unu noaptea și trebuia să ajungem în S. către orașase. Noaptea a fost groaznică . Ploaia și vântul bătuseră deja seara, dar noaptea au crescut în putere. Îmi unsesem cu multă grijă locomotiva în depou și mă uitam dacă totul era în rodine. Furtuna vuia cu o putere înfricoșătoare când am pornit. În aceste trenuri rapide depinzi întru totul de atenția angajaților. Se circulă așa de repede, că de multe ori vezi un semnal abia când treci pe lângă el. Am zburat pe lângă luminile semnalului, peste poduri de fier zăngănitoare, prin văi liniștite, unde fluieratul nostru strident trezea ecoul. Merge am cu 50 de mile pe oră .
Întunericul era groaznic; totuși, farul nostru electric arunca în fața locomotivei raze luminoase. În prima stație, unde am luat apă , m-am convins că totul era încă în ordine, în timp ce Jim inspecta farul, pe care apoi l-a închis din nou cu grijă . Conductorul a dat semnalul de plecare. Porneam mai departe. Întunericul era, pe cât se poa te și mai mare, căci ploaia se întețea tot mai mult. Nu se vedea nici de un lat de palmă în fața ochilor. În fața locomotivei era un zid cenușiu de ceață . – Deodată am văzut prin ploaie și abur ceva ca o uriașă statura de femeie, îmbrăcată într-un palton negru, care flutura groaznic în vânt , încoace și încolo.
Mâinile ei enorme mi-au făcut semn de două -trei ori – apoi a dispărut în timp ce eu priveam îngrozit înapoi. Jim, care stătuse aplecat peste foc, se uita în sus: ‚Frank, ce s-a întâmplat? Arăți ca moartea.’ Am fost incapabil să rostesc un cuvânt.
Ajungeam acum în apropierea unei prăpă stii, unde era un pod lung de 200 de metri, care traversa un râu adânc, Rock Creek. Eram nespus de agitat și când să ajungem la prăpastie, Jim a scos un strigăt înfiorător și arăta cu toate expresiile groazei afară , în întuneric. Am privit ceea ce îmi arăta și eram și eu ca încremenit – apăruse iar – femeia fantomatică . Am văzut-o foarte clar învârtejindu-se în toate părțile în perimetrul luminii din fața locomotivei. ‚Frank’, a gâfâit Jim, ‚pentru Dumne zeu, să nu treci peste pod înainte să te asiguri că este bun.’
Înainte să mă pot gândi, trenul se oprise. Fără să vreau, cu mâna tremurândă am deschis ventilul, făcând trenul să oprească . Eram atât de aproape de pod, că puteam auzi deslușit apa murmurând. Am sărit afară , tocmai în întâmpinarea conductorului, care mi-a strigat su parat: ‚Ce se întâmplă ?’ – În clipa aceea n-am putut nici să răspund. Abia puteai să vezi la câțiva pași în întuneric. ‚Nu știu cum s-a întâmplat, dar eu și Jim am văzut o statură mare, care ne-afăcut semn să nu mergem mai departe.’
‚Sunteți nebuni!’ a strigat nervos conductorul. ‚Totuși, dacă tot suntem înaintea podului, putem, desigur, să verificăm.’ Ne-am luat lanternele și am mers înainte. Dar abia făcuserăm vreo 20 de pași, ca ne-am oprit ca înlemniți de spaimă . – La picioarele noastre zăcea hăul negru. Furtuna și viitura rupseseră podul. Ș i deodată a strigat tare și conductorul. – Chiar deasupra apei vuind a apărut iar arătarea, bălăngănindu-se în ceață . Unii dintre pasageri coborâseră și veniseră după noi; întrebau ce se întâmplă . Le-am povestit minunata salvare prin statura dinaintea noastră .
Unul dintre călători s-a îndreptat spre locomotivă ; l-am urmat și el mi-a arătat în far un obiect întunecat, cu aripi, care se zbătea. ‚Frumoas ă fantomă ’, a râs el. ‚Vedeți, este o molie care a intrat din greșeal ă aici, care se zbate speriată încoace și încolo și încearcă zadarnic să iasă din închisoarea ei.’ Și așa era – Mica insectă care se agita în toate părțile în fața oglinzii concave, arunca o umbra mărită înmiit și cu cele două aripi ne-a apărut ca o femeie enormă . Dar noi i-am mulțumit lui Dumnezeu și nu unei simple „ întâmplări ”, pentru acest ciudat înger salvator.”


„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges  

ȘARPELE CU CLOPOȚEI ȘI TRIBUL DE PIEI ROȘII

Cu siguranță că mulți dintre voi ati auzit despre misionarul Brainerd, despre acest slujitor credincios și devotat al lui Dumnezeu, care a reușit să conducă la Mântuitorul multe inimi dintre Pieile Ro ii din America de Nord. După ce i-a fost permis să vestească Cuvântul lui Dumnezeu chiar la mai multe triburi, în mijlocu l a multor primejdii și lipsuri, dar și cu multă binecuvântare, s-a simțit nevoit, prin dragostea lui Hristos, să ducă Evanghelia și la unul dintre cele mai sălbatice și mai războinice triburi și cu toate că prietenii lui l-au rugat să nu-și primejduiască viața, căci știau cum urăsc acei oameni pe „fețele palide”, a hotărât să plece la ei, singur și neînarmat. După ce și-a luat rămas bun de la prietenii lui care plângeau și care nu îndrăzneau să spere că-i vor mai vedea fața aici vreodată, s-a îndreptat spre sălbăticie, încărcat cu micul lui cort de călătorie și cu puținele lucruri care sunt necesare pentru o viață simplă în pădure. A ajuns fără piedici până în vecinatatea satului principal al tribului, la care se simțea trimis de Domnul. Aici și-a ridicat cortul, între copaci și tot aici voia să se întărească o vreme prin rugăciune și să se asigure de prezența Dumnezeului său, înainte de a parcurge celelalte mile care îl mai despărțeau de locuințele Pieilor Roșii.

Dar el nu era nesupravegheat în activitatea lui. Ochiul ager al unui vânător indian l-a descoperit și dintr-o ascunzătoare i-a observat fiecare mișcare. Când a văzut că albul și-a instalat cortul, a plecat grăbit de acolo și a povestit marii căpetenii și războinicilor nervoși ce a văzut. S-a ținut în grabă un sfat de război și un pâlc dintre cei mai înfocați războinici a fost trimis să-l aducă pe obraznicul om alb, care a îndrăznit să le calce teritoriul de vânătoare, să-l omoare și să-l scalpeze. Ei s-au ascuns în apropierea cortului și au așteptat ca omul alb să iasă afară , ca să-l poată culca la pământ cu săgețile lor.

Dar omul lui Dumnezeu s-a rugat mult timp. Ca și Domnul și Învățătorul lui, care petrecea multe nopți în rugăciune, tot așa îi plăcea și lui Brainerd, sărămână adesea multe ore pe genunchi, în rugăciune. Aici, fără îndoială , alături de rugămintea pentru binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea pe care voia s-o înceapă , era vorba și de părtășia mângâietoare a Aceluia care a spus: „Voi merge Eu Însumi cu tine!” – ceea ce l-a mișcat în mod deosebit și l-a îndemnat la rugăciune. După o vreme indienii au obosit să mai aștepte și au hotărât ca trei sau patru dintre ei să se apropie fără zgomot de cort, apoi să se întoarcă și să-i informeze pe ceilalți despre ce văzuseră . S-au apropiat în tăcere de cort și pentru că acolo nu se auzea nimic, au privit înăuntru printr-o mică deschizătură a perdelei care ținea loc de ușă ; acolo l-au văzut pe omul lui Dumnezeu în genunchi, cu spatele întors spre ei. Li se părea că el era prins într-o convorbire cu altcineva, pe care ei nu-l vedeau, astfel că firea lor superstițioasă a intrat ca într-o vrajă sfântă și n-au îndrăznit nici să se miște și nici să-i facă vreun rău.

Dar ia te uită ! Ce-i asta? Un șarpe mare cu clopoței își împingea înainte capul hidos, pe sub unul dintre pereții laterali ai cortului și după ce s-a târât în întregime înăuntru, și-a făcut drum direct spre picioarele misionarului. S-a târât peste ele și apoi și-a ridicat partea superioară a corpului sus, în aer, în spatele lui, ca și când ar fi vrut să- și înfigă dinții aducători de moarte în grumazul lui. Dar în mod miraculos nu s-a întâmplat așa ceva; după câteva mișcări pe care le-a făcut cu partea de sus a corpului, șarpele a alunecat în partea opusă de unde venise, afară din cort.

Indienii îngroziti, cu tomahawk-urile în mâini, au supravegheat cu o încordare înăbușită mișcările șarpelui veninos. Li se părea de neînțeles că nu l-a omorât pe omul peste ale cărui picioare se târâse. S-au retras în tăcere și rapid, s-au întors la tovarășii lor din pădure și le-au povestit prin semne agitate cevă zuseră . Urmarea a fost că au hotărât să se întoarcă în sat și să istorisească înaltei căpetenii tot ce au observat. Între timp, misionarul fusese așa de adâncit în rugăciune, încât habar n-a avut nici despre vizita șarpelui veninos, nici despre cea a sălbaticilor războinici, care veniseră să-l omoare.

După ce a avut siguranța lăuntrică a ascultării rugăciunii lui, s-a ridicat, și-a luat Biblia și a pornit la drum spre sat. Nu-și putea imagina cum va fi primit, dar își dădea seama că indienii erau firi însetate de sânge și plini de ură fața de cei albi, prin care ei, regretabil, de prea multe ori au fost înșelați în mod rușinos, au fost tratați în mod păgubitor și au fost furați. Spre marea lui mirare și bucurie, părea că îi vine în întâmpinare cu bucurie tot tribul, în frunte cu căpetenia, să -l întâmpine ca pe un prieten de mult așteptat și prețuit. Da, chiar așa era; au venit și l-au salutat ca pe o ființă superioară , ca pe unul care șade sub ocrotirea nemijlocită a „înaltului spirit.” Predica i-au ascultat-o plini d e cucernicie și sute dintre ei s-au convertit. Tot tribul era ca schimbat sub influența Evangheliei. Ei nu s-au mai întors niciodat ă la sângerosul lor caracter războinic.

Dar cine l-a ocrotit pe slujitorul rugător și statornic de șarpele viclean și însetat de sânge? Cine i-a trimis pe indieni acolo chiar în acea clipă serioasă ? Cine a schimbat atitudinea inimii lor ca s ă nu-l omoare pe trimisul Domnului, ci să-și deschidă urechile și inimile față de el și față de mesajul lui ceresc? Spune, cititorule, cine a făcut lucrurile acestea? – Și unde este pentru inimă locul cel mai fericit și mai bun?
Sub ocrotirea „ întâmplării ” oarbe sau unde a stat Brainerd, sub mâna de Tată a lui Dumnezeu?

 „Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

FIUL MĂRII

   Acum  mai  bine  de  50  de  ani  mergea  un  om  beat  pe  malul  mării  din  Toulon,  în  Franța;  de  haina lui se  ținea băiețelul lui de patru ani, cu bucle aurii, iar cu piciorușele lui slăbite abia mai  putea  să   se  țină   de  omul  cu  fața  roșie,  cu  părul  ciufulit  și  cu  hainele  rupte.  Soarele  strălucea  luminos,  iar  rândunelele  zburau  peste  valurile  dansânde,  ca  să   prindă   insecte  pentru  puii  lor.  Dar  b iatul  suspina  zadarnic  către  tatăl  lui:
 „Ah,  tată ,  nu  mai  pot;  așa  mă   dor  picioarele  și  tot  corpul; doar n-am mai mâncat nimic de ieri. Numai o  bucățică  de pâine, tată !”
- „Taci, copile!”,  a  strigat  nemilosul;  „halește  pietre,  dacă ți-e  foame!” 
 Băiatul  a  pălit.  El  știa  din  experiență cum este când tatăl lui este amețit de băutură .  Dar  foamea  nu  voia  să   tacă .  Cu  o  voce  stinsă   copilul  a  mai  zis  o  dată :
 „Ah,  tată ,  numai  o  bucățică   de  pâine,  numai  una  mică !”
Cu  o  față   incendiară   tatăl  i-a  dat  copilului  un  șut  cu  piciorul  în  loc  de  răspuns  și  a  mers  mai  departe  împleticindu-se.  Copilul  încă   se  mai  ținea  de  haina  tatălui;  a  ridicat  capul  spre  cerul  albastru  și  a  strigat  încet:
 „Dragă   Doamne,  o,  dă -mi  pâine!”
În  cele  din  urm ă   n-a  mai  putut  înainta  și  a  zis  pentru  a  treia  oară :
 „O,  tată ,  dă -mi  pâine,  altfel  am  să   mor!” 
Cu  niște  înjurături  groaznice  tatăl  și-a  înșfacat  singurul  copil  și  l-a  aruncat în mare cu capul înainte. Curând copilul a  ieșit la suprafață și o bucată  de lemn a plutit  spre  brațele  lui.  Și  astfel  s-a  făcut,  că   datorită   bucății  de  lemn,  copilul  s-a  putut  ține  o  vreme  deasupra apei. În acea clipă  naviga un vas englezesc de război încoace  ș i de pe el marinarii au  văzut  copilul  plutind  pe  scândură .  Căpitanul  a  strigat:
 „Coborâți  repede  barca!  Viermișorul  trebuie salvat!”
Când copilul era gata să  se scufunde, a fost apucat de cămașă și salvat.  Ajuns pe vapor, băiețelul a deschis iar ochii  și tot echipajul era în jurul lui. Toți voiau să știe  cine este.
 „Iakob mă  cheamă ”, a spus cel găsit  și a plecat ochii. Copilul a fost privit ca o proprietate a întregu lui echipaj  și le-a furat tuturor inimile cu ochii  lui albaștri. Cârmaciul l-a sarutat, căci avea  și el un Iakob acasă; bătrânul căpitan l-a legănat pe  genunchi,  iar  marinarii  au  devenit  copii  cu  băiatul.  Curând  micuțul  se  cățăra  ca  o  veveriță   pe  scara de frânghii  și chiuia de pe cafasul catargului în jos. Curând îi  privea inteligent pe ofițerii  vasului,  când  măsurau  cu  instrumente  frumoase:  cerul,  soarele  și  stelele.  Micuțul  dădea  la  iveal ă   aptitudini  neobișnuite  si  tot  echipajul  găsea  că   ar  fi  foarte  păcat  de  băiat,  dacă   n-ar  ieși  ceva bun din el. I s-a căutat un adăpost în Anglia.  Băiatul  a  crescut  și  a  devenit  un  tânăr  chipeș ;  râvna  și  buna  conduită   i-au  adus  prieteni,  iar  după  un  șir de ani a urcat ca medic de bord pe fregata care  odinioară  a salvat băiețelul. Așa  și-a  dorit, așa i s-a făcut.  Dar  tocmai  atunci  englezii  și  francezii  erau  în  război,  iar  într-o  după -amiază   de  vară   fregata  englezească  a atacat o navă  mică  franțuzească . Lupta a fost lungă și sângeroasă ; dar spre seară francezii au fost nevoiți să  coboare steagul. Englezii au capturat nava, iar acum medicul nostru  de bord avea de lucru din plin cu răniții cei mulți.
   Înainte de orice i-a atras atenția un om bătrân, ars de soare; piciorul lui fusese zdrobit de  un  glonț . Medicul a pus să  i se aranjeze un pat bun, i-a pansat piciorul pe cât de blând s-a putut  și  l-a  îngrijit  copilărește,  încât  bătrânul  i-a  mulțumit  de  multe  ori  cu  lacrimi.  Iakob  nu  știa  ce-l  atrage  în  mod  deosebit  la  omul  acela;  de  multe  ori  îl  privea  când  el  zăcea  cu  ochii  închi și  pe  patul lui de suferință și adesea i se părea tânărului medic că  se vede pe chipul lui ceva ca o pace  dintr-o lume superioară ,  dar învăluită , ceva așa, ca  și când stă  soarele în spatele norilor  și i se  vede  doar  discul,  dar  fără   raze.  Curând  a  trebuit  să   explice  bolnavului  că   piciorul  ar  trebui  amputat. Dar nici lucrul acesta n-a ajutat; bătrânul se apropia de sfârșit.
    „Domnule doctor”, a zis francezul cu voce slabă , „faceți-mi serviciul acesta prietenesc  și mai  veniți  câteva  clipe  la  mine;  nu-mi  merge  prea  bine.”
 Med icul  s-a  așezat  lângă   muribund,  iar  acesta  a  vorbit  mai  departe:
 „Vă   sunt  foarte  recunoscător  pentru  dragostea  pe  care  ați  arătat-o  față   de  mine,  un  biet  om. Aș   vrea  sa   vă   las  o  amintire,  dar  nu  am  nimic  altceva  decât  acea st ă Biblie. Totuși, această  carte scumpă  este aceea care a făcut om din mine, căci timp de 50 de ani  am trăit ca o vită  sau  și mai rău, căci aceasta bea  și nu se mai satură .  Luați această  carte, căci  adie din ea o boare care vine dintr-o lume mai bună și care face sufletul sănătos  și moartea mai  ușoară .”
     Medicul a luat cartea ca o amintire de la un muribund, la care  ținea deosebit de mult, cu toate  că  el nu punea mare preț  pe Biblie. Muribundul  a  mai  luat  o  dată   mâna  medicului  și  a  zis:
 „Mai  trebuie  să -mi  ascultați  oful inimii,  căci  în  inima  aceasta  este  înfipt  un  vierme,  care  m-a   mânat  în  larg  și  sub  tunurile  voastre. Sunt convins  că  Dumnezeu mi-a iertat toate păcatele, dar rana nu vreasă  se oprească din sângerat. Ascultați: am fost un bețiv  și la beție l-am aruncat pe Iakob al meu în mare, când,  flămând, m-a rugat să-i dau pâine. O, Iakob al meu! Oare unde ești?” 
   „Aici  este  Iakob  al  tău,  dragă   tată ”,  a  strigat  englezul  și  s-a  prăbușit  plângând  în  fața  bătrânului.
 „Iartă -mă ,  copilul  meu!”  a  strigat  bătrânul.  De  mult  simt  că   tu  ești  Iakob  al  meu.  Iartă -mă !  Viața  mea  a  fost  moarte,  dar  moartea  mea  va  fi  purpuriul  zorilor  unei  lumi  mai  frumoase. Curând după  aceea a murit.     Medicul  a  luat  cartea  și  n-ar  mai  fi  dat-o  pentru  toate  comorile  lumii.  Ea   l-a  scos  din  viața  sălbatică  a mării  și el s-a dedicat cercetării acestei cărti. El a găsit în ea neprihănirea care este  din  har,  prin  credința  în  sângele  lui  Isus  Hristos  și  a  devenit  apoi  un  predicator  al  singurei  neprihăniri valabile în fața lui Dumnezeu  și mântuitoare.
   Acum  câțiva  ani,  în  metropola  Paris  stătea  un  predicator  itinerant  într-o  sală   înaltă ,  bine  iluminată , în fața a sute de oameni  și le-a povestit în decursul predicii istorisirea de  mai sus. I- au urmărit în tăcere predica  și istorisirea, la sfârșitul căreia a zis:
„ Și acel Iakob mic – sunt eu!”

  „Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

CAPĂTUL ÎNȚEPENIT AL PARÂMEI

   James Garfield, cunoscutul președinte al Statelor Unite din America de Nord (mort  în 1881),  a fost în tinerețea lui dulgher de corabie. Credincioasa lui mamă  s-a rugat mult pentru el, ca să se  convertească și  să   devină   un  creștin  adevărat.  El  lucra  într-o  zi  într-un  loc  primejdios,  ar  fi  căzut  și ar fi murit cu siguranță , dacă  n-ar fi avut în mână  o parâmă . În cădere, fără  să  vrea, a  lovit  două   grinzi  cu  capătul  liber  al  parâmei  pe  care  o  ținea  strâns  în  mână .  Astfel,  capătul  acesteia s-a înțepenit bine cu un nod în rostul unei îmbinări  și el a fost salvat. – Garfield, care a  fost  îndrumat  de  multe  ori  la  Dumnezeu,  a  fost  serios  afectat  de  această   „ întâmplare ”.  El  a  încercat  în  după -amiaza  acelei  zile,  mai  mult  de  o  oră ,  să   scape  de  ghimpele  acestei  „ întâmplări ”, prin a înțepeni încă  o dată  funia în rost, prin loviri; dar nu i-a reușit, în ciuda a  nenumărate  repetări. Așa  că și-a  zis:  „Aceasta  a  fost  fapta  lui  Dumnezeu!”  Și  el  s-a  întors  la  Dumnezeu  și a devenit un creștin credincios  și serios. 
-----------------    
 Guvernarea  și  intervenția  mâinii  și  providenț ei  lui  Dumnezeu  sunt  adesea  atât  de  ușor  de  perceput, că  unul dintre marii  poeți spunea: „Istoria lumii este judecata de Apoi”.
In lupta  de  la  Sedan,  unde  puterea  lui  Napoleon  a  fost  frântă   de  fiul  vârstnic  al  mărinimoasei împărătese Luise a Prusiei, a cărei inimă  a frânt-o Napoleon I  și pe al cărei popor  el l-a umilit așa de adânc.  Ș i este ușor de înțeles că  împăratul Wilhelm, care mai târziu a purtat  coroana împărătească  germană ,  și-a încheiat discursul despre proclamarea victoriei  cu vorbele:
 „Ce întors ă tur ă  prin interven ț ia lui Dumnezeu!” (nu a „ întâmplării ”).
 - Bineînțeles c ă  nu este  suficient pentru mântuirea veșnică  a sufletului ca inima să  recunoască  din ea însăși: „Exist ă  un  Dumnezeu!” Ea trebuie să  se lase atrasă  prin mâna  ș i Cuvântul  ș i Duhul lui Dumnezeu la Fiul  Său, care a murit pe cruce pentru păcătoș i.  Ș i abia prin Fiul ajunge drumul la inima de Tată  a lui  Dumnezeu  și sus, la Casa Tatălui, a lui Dumnezeu.

„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges