STĂNCUȚA MOARTĂ

Într-o seară a anului 1848, un țesător sărac dar cu frică de Dumnezeu, dintr-un târg meșteșugăresc din Renania prusacă , a intrat în cămăruța lui. Era la demisol, ceva mai jos decât strada și arăta cam îngust și sărăcăcios dar curat. Se pare că nevasta lui și cei cinci copii l-au așteptat cu dor, căci atunci când a ajuns, s-a iscat o atmosferă veselă . Cei doi copii mai mici s-au agățat de picioarele lui, iar ceilalți strigau însuflețiți: „Tata! Tata!” Iar mama, care s-a ridicat de la curățatul celor câțiva cartofi, l-a salutat prietenoasă . Dar el a pus pe masă , în tăcere, salariul săptămânal pe care l-a câ știgat la fabrică și un suspin înăbușit doar pe jumătate a țâșnit din pieptul lui când s-a așezat, trecându-și o mână peste față , iar cu cealaltă încercând să se elibereze de cei mici. Nevasta lui privea speriată când la banii de pe masă , când la fața palidă a bărbatului ei. „Dar, dragul meu, cei cu tine?” a strigat ea; „arăți foarte îngrijorat și necăjit. – Sper că nu... doar nu...” – „Taci din gură !” a zis bărbatul cu un ton apăsat dar dureros. „Dumnezeul nostru încă trăiește. Bineînțeles că domnul Muenter m-a concediat, și pe mine și încă o treime din angajații lui.” – „Dumnezeule îndurător!” a strigat nevasta lui. „Te-a concediat? Am rămas fără serviciu și  fără pâine? Nu se poate! Nu sunt decât 14 zile de când te-a lăudat patronul tău și te-a dat ca exemplu celorlalți oameni. Deci aceasta este răsplata pentru cei 13 ani de muncă cinstită și loială ?” – „Nu păcătui”, și-a întrerupt ea bărbatul. „Nici eu nu înțeleg. Este un drum întunecos. Când se citea lista cu cei concediați mi-am zis: numele tău precis nu va fi pe listă ; până acum patronul fabricii te-a preferat in comparație cu aproape toți. Și deodată mi-am auzit numele. Cum crezi că m-am simțit. De îndată ce m-am liniștit, i-am arătat patronului fabricii, cu toată buna-cuviință , de cât timp lucrez pentru el, cum el a fost mereu mulțumit de mine și cu munca mea și l-am întrebat care este motivul că pe mine mă dă afară , în timp ce păstrează pe alții, care n-au lucrat nici pe jumătate cât mine și tot ce mi-am mai amintit. Dar domnul Muenter s-a uitat la mine cu o privire ciudată și a zis rece: ‚Așa rămâne; de acum nu mai aveți de lucru la mine; iată , luați-vă banii. Nu ne vom mai vedea niciodată .’” Femeia a izbucnit într-un plâns zgomotos. Copiii mai mari se strânseseră lângă tatăl lor și încercau zadarnic să-și ascundă lacrimile, iar cei mici plângeau și ei fără să știe de ce. Tatăl abia își mai putea păstra calmul, deși a știut și a crezut cu convingere că toate firele de păr din capul nostru sunt numărate (Matei 10,29-30). „Nu vă mai văicăriți așa” a spus el în cele din urmă , împăciuitor, „ca și când n-ar mai fi un Dumnezeu în cer; abia ieri am citit în Biblie: „Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință , înainte ca să-I cereți voi.” (Matei 6,8). Aceste cuvinte mi s-au părut imediat deosebit de importante. Ah, acum știu de ce.” Apoi, întorcându-se către nevasta lui, a întrebat: „Mamă , știi ce este cel mai important? Să ne rugăm în mod serios lui Dumnezeu, care a turnat dragostea Lui în inimile noastre; am devenit copii și moș tenitori ai lui Dumnezeu, prin credința în Isus. De aceea putem să aruncăm toate grijile asupra Lui. El ne poartă de grijă ; și toate lucrurile, chir și necazul acesta, trebuie să slujească spre binele nostru.” (Romani 8,28; 1 Petru 5,6-7). Copiilor mai mari le-a spus: „Certurile ș i obrăzniciile vă vor fi de acum iertate. De câte ori nu v-au fost indiferente scumpul Mântuitor, Cuvântul Său și rugăciunea! Acum veți fi conduși la El prin necaz și sper ca  El vă va primi pe de-a-ntregul.” – În ziua următoare a fost duminică și prin serviciile divine la care țesătorul cu ai săi participau întotdeauna, au pătruns noi puteri și înviorare în coliba să racă . În mod deosebit tatăl își încredința căile cu dăruire deplină Domnului și trăia cu nădejdea că El va face să fie bine (Psalmul 37,5).
 Luni a plecat devreme de acasă , pentru a se interesa la mai mulți negustori și fabricanți; seara a venit târziu și trist acasă , fără ofertă sau angajare. A trecut toată săptămâna fără a se arăta cea mai neînsemnată șansă ; a bătut la multe uși nebăgat în seamă . Neliniștile, răscoalele și revoltele acelor vremuri triste au distrus comerțul și meșteșugurile și au răpit oamenilor locul de muncă și pâinea. Într-o dimineață , nevasta țesătorului a pus supa pe masă , a adăugat două felii de pâine și a spus tristă : „Acum nu mai este nicio para în casă , nici pâine în sertar, nici făină în bucătărie. Dacă mâncăm acum tot, înseamnă că pentru azi am și prânzit și am și cinat.” Atunci cei trei copii mai mari și-au simțit inima grea și unul după altul au zis: „Mie nu-mi este așa de foame; eu nu mănânc nimic. Să mă nânce micul Fritz ș i Christinchen”, și și-au făcut unul altuia cu ochiul, ca și când împotriva foamei s-ar putea face ceva. Dar n-au dat fuga la cărț ile de școală , ci au rămas așezați la masă . Tatăl a zis cu ton liniștit și grijuliu: „Să mâncăm în credință cât avem nevoie, nu să flă mânzim în necredință . Îndurarea Domnului încă nu are margini, ci se înnoiește în fiecare dimineață , iar credincioșia Lui este mare.” (Plângerile lui Ieremia 3,22-24 ).
Copiii cei mari și-au spus rugăciunile dinainte de masă , iar mama a ajutat-o pe cea mică să spună câteva cuvinte de mulțumire. După ce s-au săturat, tot a mai rămas ceva. I-au mulțumit lui Dumnezeu și după masă ; și iar și-a luat țesătorul pălăria, a dat mâna cu nevasta și copiii și a spus încrezător: „Fiți atenți, în dimineața aceasta sunt chemat la un patron de fabrica și vă voi aduce vești bune.” Acestea fiind zise, a plecat și au plecat și trei dintre copii la școală . Mama a strigat înlăuntrul ei la Dumnezeu, Cel care hrănește corbii tineri; a deschis fereastra pentru a privi în urma soțului și a copiilor; apoi, firește, a aranjat micile pătuțuri. Deodată a auzit în odaie ceva căzând. S-a temut că ar putea fi unul dintre copiii cei mici, pe care î i lăsase acolo. Dar când s-a dus să se uite, i-a văzut pe copii stând în fața farfuriilor lor, pentru a le face și mai curate decât erau. Dar pe podea zăcea o stăncuță moartă , iar din fața ferestrei a zbughit-o un băiat, care era cunoscut ca fiind nemilos și rău. „Luați, ipocriților, să aveți și voi ce mânca.” a strigat el pe geam, cu un râs batjocoritor. Abia a putut să simtă nevasta țesătorului cum grijile și necazurile ei se domolesc sub influența rugăciunii liniștite din inima ei, iar în locul lor încolțesc: liniștea, răbdare, predarea în voia Domnului, că aceast ă batjocură jignitoare a lovit sufletul ei sensibil atât de tare, încât lacrimile au țâșnit cu putere și încă nu se potoliseră nici când s-a întors soțul ei acasă . Dar și el a intrat abătut; și el făcuse iar un drum zadarnic. „Uite”, i-a zis ea, „am devenit batjocura băieților răi, din cauza sărăciei noastre; pot să-ți spun că mi-a frânt inima.” Țesătorul a ridicat pasărea moartă ; cei doi copii mici s-au apropiat de ea nu făra oarecare teamă și precauție, ca și când ar mai fi putut să-i muște. Țesătorul voia doar s-o ia de sub ochii soției lui și s-o arunce afară . A zis cu milă : „Biata pasăre a suferit și ea de foame, poate chiar a murit de foame. Ba nu”, a adăugat el; „are gușa plină , îndopată și tare. Ce-i asta?” Atunci ș i-a scos briceagul ș i a t ă iat gâtul păsării. Plini de mirare au observat, el și soția lui, un lănțișor galben și ceva lucind ca sticla. Ea a luat repede apă , a curățat totul și spre mirarea lor, au văzutză când pe masă un l ă n ț ișor de aur cu pietre sclipitoare. „Slavă lui Dumnezeu!” a strigat în cele din urmă țesătorul, „că pasărea a fost aruncată în camera noastră , căci acolo de unde a furat pasărea o asemenea bijuterie, acum cu siguranță este multă mâhnire și acolo trebuie să fie pâine destulă ; poate, prin această găsire o să primim mâncare, să ne săturăm și noi câteva zile.” Așa că a luat pasărea și lănțișorul și s-a dus repede la un bijutier, ca să întrebe cine ar putea fi proprietarul. „ Țes ă torule”, a zis bijutierul, după ce a cercetat cu atenție lănțișorul și pietrele, „o să vă facă multă cinste; bijuteria aparține fiicei domnului Muenter; eu personal am făcut-o. Iată semnul meu. El a fost la mine acum vreo 14 zile ș i mi-a povestit că i-a dispărut lănțișorul; dar de îndată ce aș afla ceva despre el, să-i dau de știre. Duceți-i-l personal, imediat.” Cine a mers vreodată mai bucuros decât țesătorul nostru, la patronul său? Și cu atât mai mult i-a plăcut să meargă la el, cu cât poate să-i facă o favoare, acum, după ultima retrogradare și umilire. Fiica a scos un strigăt de bucurie când țesătorul i-a înmânat bijuteria și tatăl ei a fost chemat de îndat ă . Țesătorul a trebuit să povestească totul amănunțit. „Să rmana mea negruță !” a zis fiica văzându-și stăncuța. „Ai ciripit mereu „hoț ” și ai devenit tu însăți unul.” Patronul privea serios și îngândurat, i-a întins mâna țesătorului, iar acestuia i s-a părut că niciodată nu și-a văzut patronul așa de blând și bun ca acum când i-a zis: „Iertați-mă , dragă prietene! Am fost nedrept cu dumneavoastră . V-am bănuit în legătură cu lănțișorul. Nu pot să mi-o iert, pentru că mi-ați slujit atâția ani cu cinste și devotament; dar ați fost singurul muncitor care a fost văzut trecând pe lângă odaia fiicei mele, în ziua în care a dispărut giuvaierul. De azi încolo sunteți iar angajat  si chiar pe viață și cu salariu dublu. Țesătorul abia a găsit cuvinte de mulțumire. El s-a grăbit spre casă și după ce veselia și strigătele de bucurie alor săi s-au mai potolit puțin, a mulțumit din toată inima Aceluia – întâmplării , nu, ci Dumnezeului celui viu care face minuni și care printr-o pasăre moartă le-a dat pâine la toți, iar lui i-a redat bunul renume.

„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges 45