“Spre sfârșitul celui de-al 16-lea an al meu”, - așa a povestit doamna învățătoare F. din B. (din Saxonia) – unui prieten al editorului, “m-am îmbolnăvit grav de tifos. Părinții mei au oferit totul ca să mă mențină în viață. A fost zadarnic. Cel mai bun medic al localității a fost chemat în ajutorul meu. Până la urmă a fost chemat al doilea și în sfârșit, chiar și al treilea. Dar, acești trei bărbați stăteau lângă patul meu, clătinând din cap și explicându-le alor mei “că nu mai este niciun ajutor de dat. Poate încă o oră , apoi totul se va fi terminat.” Chiar am zăcut inconștientă câteva zile, așa că nu știam ce se petrece în jurul meu. Acolo – în acea stare în care eram, fără ajutor și fără salvare, pot să spun, într-o stare întunecoasă , - am văzut deodată deschizându-se ușa camerei și un înger intrând, într-o lumină strălucitoare. Întunericul a dispărut. Toată camera era luminată . Venea spre patul meu cu o blândețe și o noblețe caracteristice. Dreapta lui ținea o riglă albă , strălucitoare, în care erau gravate multe cifre și numere de argint, asemănătoare cu un metru de măsurat. Deasupra riglei era un mâner de aur.
“Fetițo”, așa mi s-a adresat, cu o voce minunată , cu un clinchet pe care nu-l mai auzisem pe pământul acesta. “Fetițo, după hotărârea lui Dumnezeu, viața ta a primit azi har. Că ci te-ai născut acum 16 ani, iar ceasul nașterii tale trebuia să fie și ceasul plecării tale, după 16 ani. Dar pentru că una din rudele tale de sânge se înfățișează mereu înaintea tronului lui Dumnezeu, cu o credință mare, cu o dorinta arză toare și se roagă pentru viața ta, singurul Dumnezeu înțelept a hotărât plin de har, să asculte aceast ă stăruință , să-ț i prelungească viața și să te cheme să conduci mulți copii la Domnul, ca învățătoare. Și ca să-ț i dai seama că este adevărat și real ceea ce-ți spun, priveste această măsură .”
Am făcut ceea ce mi-a spus ș iată că am observat cum mânerul de aur era înfipt chiar în numărul 16. Atunci, îngerul a apucat rigla de partea de jos și dintr-odat ă mânerul a fost tras în sus, ca de o mân ă nevăzută , până s-a oprit la un număr îndepărtat.
„Numărul anilor vieții tale de acum încolo, îți este ascuns”, așa a continuat mesagerul ceresc. “Așa că fii sănătoasă și dă lui Dumnezeu, Celui Preaînalt, slava care I Se cuvine.”
Cu aceste cuvinte a ieșit pe ușă . Și eram din nou în camera întunecoasă . Încă mult timp am privit spre ușă . Oare nu va veni din nou? Dar totul era scufundat în tăcere.
“O, ce frumos a fost!”, am strigat și am deschis ochii cu adevărat. Ș i ce observam acum? Trei medici pe care îi cunoșteam stăteau lângă patul meu. Mama mea stătea la picioarele patului, frângându-ș i mâinile și sughițând, strigând cu durere amarnică : “Copil meu! Copilul meu! S-a terminat! S-a terminat!” Și în timp ce surorile mele plângeau tare în spatele tatălui meu foarte aplecat, am văzut prin ușa întredeschisă a camerei învecinate, pe fratele plecat în rugăciune. Plină de mirare am întrebat tare: “De ce plângeți?” Ce schimbare a adus această întrebare printre cei prezenți! “Ce?” a strigat membrul consiliului sanitar X.“Acest copil se va însănătoși?” “Așa ceva încă nu ni s-a întâmplat”, au zis împreună ceilalți doi doctori. “Da”, ș i-a dat cu părerea membrul consiliului sanitar, om temător de Dumnezeu.“Aici suntem de prisos. Aici cârmuiește o putere superioar ă .” Și ai mei? Da, ce să zic? Șiroind de lacrimi, buna mea mamă m-a sărutat pe frunte; tatăl meu mi-a luat mâna dreaptă , ca și când n-ar fi vrut s-o mai dea, iar în acest timp surorile mele stăteau nemișcate de tot, pentru că nu puteau să-și dea seama ce s-a petrecut. Apoi a venit și fratele meu. El s-a plecat în tăcere peste patul meu. Niciun cuvânt n-a trecut pest e buzele lui; dar picătură cu picătură de lacrimi care curgeau pe fața mea, mi-au vestit liniștit, ce se petrecea în inima lui scumpă de frate. Cu toate că mă simțeam încă foarte bolnavă , am cerut totuși să mă așez și să vorbesc cu ai mei. Medicii mi-au recomandat să mă menajez. În schimb, li s-a părut nepotrivit să mai rămână și au plecat. La întrebarea părinților mei: ce am văzut când am strigat: “O, ce frumos a fost!”, le-am povestit despre apariția sau arătarea îngerului. Ei au îngenunchiat și I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru bunătatea lui de negrăit; am mulțumit și eu împreună cu ei, pe cât mi-a fost posibil.”
Doamna F., rodul rugaciunilor stăruitoare ale fratelui ei, a putut mai târziu, într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, să ducă multe inimi de copii la Domnul Isus. Ș i mulți credincioși sunt azi acolo, o mărturie vie a eficienței ei binecuvântate de învățătoare.
„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu