Cand il ai pe Dumnezeu de partea ta, tu poti iesi biruitor

In seara de revelion a anului 1989 ma aflam tremurand cu arma in mana in cazarma unitatii noastre militare. In jurul meu peste o suta de soldati ingandurati si plini de frica. Stiti bine ca in acele zile de decembrie '89 aproape in fiecare noapte focuri ripostau dintr-o parte si din alta. In multe orase ale tarii gloantele spulberau vieti omenesti, raneau pe uni si pe altii, inspaimantau copii, batrani, femei si tati. Eram si eu nelinistit si chiar speriat. Faceam parte din unitatea de interventie, unitate care trebuia sa intre in lupta oride cate ori se anunta vreun atac de undeva. Trebuia sa fim primi. Mai ales eu, fiind sergentul de companie, trebuia sa fiu chiar numarul unu care intra in lupta. Nu mi-a fost frica de risc niciodata, totusi in acele zile, pot spune acum, andrenalina imi era la maxim. Stresul din aceea seara a fost dublat. Am primit zvonuri ca in aceea noapte de revelion ne vor ataca atat pe noi cat si pe unutatea noastra militara asa ca stateam pe cuie, imbracati, inarmati, gata sa intervenim in orice moment. In cele momente, in acele clipe, credincios fiind doar de cateva luni, am simtit nevoia de-a ma ruga lui Dumnezeu.
Nu stiu, cei care ati trecut prin astfel de perioade, dar... atunci m-am simtit napadit pur si simplu de un sentiment de rugaciune, parca eram impins de la spate sa ma rog. Tangeam dupa aceea liniste interioara pe care numai Dumnezeu ne-o poate da, dupa acel curaj si aceea certitudine ca totul va fi bine, ca indiferent ce se va intampla sunt in mana Lui.
Desi, pot sa spun ca eram la inceputul credintei mele, desi armata nu m-a prea ajutat in cresterea mea spirituala, totusi in acele momente eram mai constient ca niciodata ca daca exista cineva care poate sa-mi asigure paza, care sa ma poata linisti, acela este Tatal divin. Si-am simtit nevoia de-a ma ruga.
M-am retras undeva intr-un colt si aplecat cu mantaua groasa, cu arma in mana am inceput sa ma rog. In timp ce ma rugam insa, un gand
mi s-a iscat in minte. Un gand care nu ma lasa in pace. Se prea poate ca uni dintre d-voastra sa fi experimentat asa ceva, ca sa te rogi acolo pe loc si sa simti ceva, cateva ganduri care fie ca te deranjeaza si te indeamna sa-ti pierzi atentia in rugaciune, fie ca te indeamna sa faci ceva chiar atunci, pentru Dumnezeu.
Am simtit in acele momente un indemn puternic, foarte insistent, un impuls care ma indemna sa ma ridic, sa ma duc sa ma rog cu toti soldati care erau acolo. Era chiar ciudat. Am simtit o zbatere in mine insumi sa incerc sa ma limpezesc intr-un fel de asemenea ganduri, sa ma concentrez asupra nevoii mele... dar nu am gasit pace. Gandul acela revenea si ma apasa. M-am oprit din rugaciune. Oare ce vrea Dumnezeu de la mine?! Cum pot eu sa ma duc sa ma rog cu acesti oameni? Dintr-un pluton de cateva zeci dor doi, trei erau pocaiti, restul nu aveau nimic cu Dumnezeu. Cu siguranta daca m-as duce si-ar bate joc de mine si as esua din prima. Apoi cum sa ma duc, ofiteri nostri erau de fata si stiam cat de inraiti sunt impotriva credinciosilor. Apoi mai era o problema. Eram pregatiti sa intervenim. Daca in acele momente, spre exemplu, dusmani, teroristi cum ii numeam noi atunci, interveneau eram intr-o situatie critica. Daca chiar atunci suna alarma si soldatii n-ar fi la locurile lor? Va dati sema prin ce consecinte as trece eu ca si soldat?! Toate imi stateau impotriva, soldati, ofiteri, circumstante. Zbaterea insa a continuat in mine pana cand a trebuit sa intervina credinta. Si mi-am zis:"Nu se poate! Daca indemnul acesta chiar vine de la Dumnezeu, daca ceea ce simt atat de tare in acele momente este din partea Celui divin nu se paote ca circumstantele vietii sa-mi stea impotriva!" De aceea m-am ridicat, mi-am luat credinta in dinti si m-am indreptat spre mijlocul salii. Tocmai atunci ofiteri au iesit din incapere si ramanad singur cu soldatii le-am atras atentia, eram sergent de companie. S-a facut liniste cu adevarat si am inceput sa le vorbesc. Fara prea multe vorbe le-am spus despre ceea ce vreau sa fac. Voiam sa ma rog cu ei si pentru ei, pentru protectia noastra, pentru familiile noastre, pentru soarta acestei tari... Nimeni nu a zis nimic. Au venit s-au pus in fata mea, si-au plecat capetele si asteptau sa-mi incep rugaciunea. Si dintr-o data usa se deschide, parca vad si acuma acele momente... si din lateral intra capitanul cu o falca in cer si una in pamant:"Ce se intampla aici? Ce-i debandaua asta?" Si apoi o serie de injuraturi. M-am uitat la el, m-am uitat la soldati, erau si ei inlemniti. Nu mai avem nici cea mai mica idee cum sa-i raportez situatia aceasta. M-am apropiat de el si timp ce ma fixa in priviri mi-am cerut permisiunea sa-i spun cateva cuvinte. L-am luat de-o parte si intre patru ochi i-am zis doar atat:" Tovarase capitan, eu le-am cerut soldatilor sa-si lase armele, sa vina aici, pentru ca vreau sa ma rog impreuna cu ei. Si d-voastra ca si noi, treceti prin mult stres in zilele acestea si sunt sigur ca aveti aceleasi sintaminte de frica. Frica mortii care exista in noi, in fiecare in astfel de situatii. Poate va ganditi la familie, cum ne gandim si noi. Nici noi nu stim pe unde sunt, daca sunt vi, daca nu li s-a inpamlat ceva... cu siguranta ca stiu ca va ganditi la moarte. Ceea ce eu vreau sa fac sa-i aduc pe acesti soldati inaintea lui Dumnezeu. Eu cred ca Dumnezeu exista, ca El ne poate proteja, ca El ne poate linisti pe noi si familiile noastre si daca d-voastra imi permiteti as vrea sa fac aceasta rugaciune cu soldatii nostrii."
S-a uitat la mine, n-a zis nimic ci doar mi-a facut un semn.
Am revenit transpirat cu andrenalina la maxim. Soldati erau muti. Se uitau la mine. am tras aier in piept si am inceput rugaciunea. Cand am zis primul cuvant usa s-a deschis si am fost intrerupt de nimeni altul decat seful de batalionului nostru, un tovaras maior, aprig si dur ca un otel incins in foc. Cu doar doua zile inainte cand eram pregatiti sa iesim in strada, a venit cu pistolul in spatele nostru si ne-a promis ca ne impusca cu mana lui daca nu executam ordinele asa cum ne sunt date.
S-a uitat la mine, s-a uitat la soldati si inaite de-a spune un cuvant s-a uitat la capitan care i-a facut un semn si l-a tras de-o parte. In acele cateva secunde in care cei doi au inceput sa vorbeasca am inlemnit. Am crezut ca pamantul se va dechide si ma va inghiti pur si simplu. Singurul lucru care il aveam in minte era o simpla rugaciune:"Doamne ai mila de mine!" Eram transpirat din cap pana-n picioare, imi era frica de acest om care era un inrait comunist in vremurile acelea. Maiorul s-a intors insa, si-a scos chipiul si mi-a spus scurt:"Sergent, fa repede ceea ce vrei sa faci!" Imaginati-va cum am inghitit atunci. am tras iar aer in piept si am inceput sa ma rog. La sfarsitul rugaciunii ofiterii au plecat, au disparut rapid, cativa soldati au venit la mine, mi-au multumit, printre care si fiul unui ambasador care a crescut intreaga viata in ateism. Interesant, in aceea noapte nimeni nu ne-a atacat. In alte parti au fost diversiuni, focuri, la noi insa, pace. Sa fi fost oare o simpla coincidenta? Nu cred! Cred ca Dumnezeu ne-a protejat.
A doua zi am fost chemat de capitan in biroul lui. Era si comandatul de batalion care asistase la intampalrea din seara aceea, s-a ridicat si mi-a spus:"Sergent, de atatia ani de ziel sunt ofiter in aceasta unitate. Eu cu mana mea am semnat ordine prin care soldatii au fost prinsi cu o Biblie, vorbind despre credinta sau rugandu-se si i-am trimis fie la munci fie la arest fie la canal... seara trecuta insa am stat in prezenta a peste o suta de oameni care se rugau si nu am putut face nimic..." Dintr-o data s-a oprit. Capitanul s-a ridicat si mi-a spus:"Cristi tu poti sa ne faci rost de o Biblie? N-am avut niciodata pana acum o Biblie..." I-am zis:"Da, domnule capitan. Dati-mi voie in oras, nu ma intrebati unde ma duc, dar eu va voi aduce Biblii."
In aceea zi am adus si am impartit cateva Biblii. Fratele Dan, pastor in Oradia, m-a ajutat. Le-am impartit atat ofiterilor cat si soldatilor din companie.
A fost o zi de neuitat pentru mine. O experienta in care numai Dumnezeu m-a impins si m-a scos.
ce lectie am invatat atunci, in acel inceput de an... vedeti, daca ma puneai sa ma rog cu doi sau trei colegi de-ai mei, nu in astfel de circumstante ci pe pace, cand nu aveam nimic de facut, nu cred ca reuseai sa ma convingi sa o fac in fata atator soldati pentru ca imi era rusine, nu aveam curaj, mai ales ca eram la inceputul credintei. atunci insa cand conditiile pareau cele mai grele, cand situatie era cea mai potrivnica, cand cel rau a incercat sa puna cele mai grele piedici trimitand ofiter dupa ofiter in calea mea, in acele conditi insa Dumnezeu, nu eu, Dumnezeu m-a aruncat in foc dovedindu-mi inca o data ca atunci cand El vrea sa foloseasca un om il va folosi indiferent de circumstante, indiferent cati si cate i se vor impotrivi, indiferent chiar daca e stare de razboi. S-a implinit atunci cu mine cuvintele lui Isaia, alliteram, cand Dumnezeu este de partea noastra cine poate fi impotriva noastra? Am invatat atunci ca indiferent ce-ti ofera viata cand il ai pe Dumnezeu de partea ta, tu poti iesi biruitor.
CBarbosu