Cunoscutul poet Viktor von Scheffel povestea: Prietenul meu S. era cavalerist și în timpul războiului din 1870/71 a fost deosebit de mult detașat să vâneze franctirori. Prudența sa, sângele rece și de multe ori tenacitatea și curajul, l-au făcut apt în mod deosebit pentru această slujbă . Din acea vreme mi-a povestit personal următoarea intamplare: „Era o noapte caldă , luminoasă , cu lună , când am început acțiunea îndrăzneață de a spiona poziția inamicului, cu câțiva dintre cei mai de nădejde oameni ai escadronului meu. Cunoșteam zona numai în linii mari. Știam că înaintea noastră era o pădure nu foarte mare, dincolo de ea era câmp liber și arătură , iar mărginită de aceasta era o fermă , unde bănuiam că se află ascunzătoarea principală și magaziile cu muniție ale partizanilor. Totuși, pădurea s-a dovedit a fi mai adâncă și mai incomodă decât am crezut noi și cu toate că am avut în vedere măsurile de prevedere, cât este omenește posibil, ne-am neliniștit, totuși, de mai multe ori, datorită unor zgomote și percepții, ca și când am fi fost încercuiți de vrăjmaș . Chiar ne gândeam dacă este înțelept, în aceste circumstanțe, o noapte luminată de lună , să părăsim întunericul protector al pădurii, când s-a schimbat vremea, acoperindu-se cerul și toată lumina s-a scufundat în întuneric. Am ajuns la marginea pădurii și o vreme am stat derutați, liniștiți, într-o liniște mormântală , privind peste întinderea învăluită într-un întuneric dens. Vântul a început să bată foșnitor prin coroanele copacilor, mâna, vuind peste o gorul întins, stropi de ploaie clipoceau de sus, iar păsările de noapte zburau deasupra noastră cu un strigăt mai răgușit. Nu-ți mai vedeai nici mâna în fața ochilor și părea imposibil să putem găsi drumul spre fermă . Deja mă hotărâsem, descurajat, să apucăm pe drumul de întoarcere, când, la o depărtare destul de mare a strălucit o lumină . „Casa! – Ura! Acolo este casa.” Mi-a șoptit un caporal și mi-am luat binoclul, căutând cu nerăbdare să aflu adevărul. Într-adevăr, lumina strălucea prin sticlă , - geamul ferestrei – și din când în când se întuneca, de parcă ar fi alunecat umbre încoace și încolo. M-am rugat in gand cerand protectia divina.
Vremea întunecată ne-a ușurat apropierea, furtuna și ploaia acopereau sunetul copitelor, aveam cea mai bună perspectivă să ne putem strecura tiptil până acolo. Astfel am călărit la început cercetând, apoi, ca și când pământul ar fi fost o pășune mătă soasă cu iarbă înaltă , am devenit mai îndrăzneți, mergând mai repede. Apoi, dintr-odată , solul a devenit mai dur, scrâșnind ici și acolo, ca pietrișul desprins. Totuși am călărit repede înainte, căci ne apropiam tot mai mult de lumină și după socoteala noastră trebuia să ajungem la ea în cel mult zece minute. Părea ciudat că nici vreun loc de grădină , vreun loc arat sau pomi nu anunțau apropierea fermei. Totuși ar fi fost foarte posibil ca aceste semne să fie în partea opusă , în timp ce fața casei era orientată spre partea liberă . Lumina era nemișcată și ardea liniștită și luminoasă în mijlocul furtunii vuind. Călăream primul, în față , cu privirea țintă la flacăra, a cărei lumină strălucea și mai luminoasă în întuneric. Deodată am tresărit speriindu-mă și încă atât de brusc, încât involuntar mi-am tras calul în apoi, iar călăreț ii care ma urmau s-au oprit. Cu ochii larg deschiși, cu părul zbârlit, mă holbam la o statură albă de femeie, care ieșise dintr- odată din întuneric, cu mâinile întinse într-o respingere plină de teamă . – Era mama mea! Reală și vie, mama mea, care de trei ani zăcea deja în cimitirul german. Am văzut-o foarte bine – fiecare trăsătură a iubitei sale fețe scumpe, ochii ei, gura ei, statura, exact așa cum am privit-o ultima dată plin de durere, înainte ca sicriul să fi fost închis pentru totdeauna. Și dintr-odată stătea în fața mea, într-o noapte de beznă grea – în țara îndepărtată a vrășmașului, într-un câmp singuratic. „Mamă !” am strigat – „Mamă !” Caporalul m-a apucat îngrozit de braț . „Pentru Dumnezeu, - domnule căpitan de cavalerie!” – Atunci a dispărut figura stranie din fața ochilor mei. A fluturat încă o dat ă din mână , cu toate semnele celei mai mari spaime: „Înapoi, înapoi!” Apoi m-a înconjurat din nou bezna întunecoasă . Stăteam în șa și nu eram în stare să scot nici un cuvânt. Simțeam cum calul tremura sub mine și fornăia, forțând să dea înapoi. „Domnule căpitan...” – Hackert – n-ai văzut nimic?” s-au desprins, în sfârșit, gâfâind, cuvintele de pe buzele mele. „Nu, domnule căpitan...ce?...” – „Dar voi, ceilalți, nici voi n-ați văzut nimic?” – „Nu, domnule căpitan.” S-a auzit o șoaptă uluită în cerc. M-am ridicat hotărât. „Stați! – Nici un pas mai mult! – Ne pândește o primejdie.” - „Hackert, ține-mi calul!” Am sărit de pe cal. „Voi face câțiva pași înainte!” Sub tălpile mele scrâșnea pietriș împrăștiat, a forfotit și am auzit cum o bucată a luat-o din loc, apoi s-a rostogolit cu zgomot, c a ș i cum s-ar fi prăvălit într-un hău adânc. Ce-a fost asta? Cum stăteam nehotărât și ezitam să mai fac un pas în față , luna, cu strălucirea ei luminoasă a răzbit printre nori, iar eu am privit înaintea mea, în abisul căscat al unei cariere de piatră , în timp ce dincolo, pe malul celalalt era atârnată o lampă . O cursă pe care ne-au întins-o partizanii. O groază rece mi-a curs o clipă prin mădulare – Încă doi pași în plus și am fi zăcut zdrobiți în adânc. Am sărit înapoi pe cal. – „Înapoi! Suntem la cariera de piatră !” am strigat eu încet și curajoșii mei cavaleriști, care au văzut grozăvia ca și mine, au întors caii. Gloanțe șuierau deasupra noastră ; caporalului meu i-a lovit unul carabina, căci altfel l-ar fi lovit în obraz ș i ne-a ordonat imediat foc. Am tras de două ori în întuneric; luna s-a ascuns din nou în nori; nu mai vedeam nici un inamic și goneam prin furtună și ploaie spre pădurea ocrotitoare. Mai târziu, când am ajuns din nou în siguranță la ai noștri, mi-a revenit amintirea despre cele tocmai întâmplate, cu o vigoare spontană . Am desfăcut buzunarul de la piept, am privit fotografia mamei mele iubite, dragei mele mame bine cuvântate, mi-am apăsat fața pe ea și am plâns ca un copil. O explicație pentru enigmatica apariție fantomatică n-am găsit niciodată , numai aceea că încă din timpul vietii mamei mele, am fost mereu un copil pentru care și-a făcut griji, peste care, în mod deosebit și-a întins protector mâinile, cu credincioșie și multă dragoste.
Aceast ă povestire este un articol al lui Nataly Eschstruth , extras din num ă rul din septembrie al revistei „Deutschen Revue”.
„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu