
„Ah, tată , nu mai pot; așa mă dor picioarele și tot corpul; doar n-am mai mâncat nimic de ieri. Numai o bucățică de pâine, tată !”
- „Taci, copile!”, a strigat nemilosul; „halește pietre, dacă ți-e foame!”
Băiatul a pălit. El știa din experiență cum este când tatăl lui este amețit de băutură . Dar foamea nu voia să tacă . Cu o voce stinsă copilul a mai zis o dată :
„Ah, tată , numai o bucățică de pâine, numai una mică !”
Cu o față incendiară tatăl i-a dat copilului un șut cu piciorul în loc de răspuns și a mers mai departe împleticindu-se. Copilul încă se mai ținea de haina tatălui; a ridicat capul spre cerul albastru și a strigat încet:
„Dragă Doamne, o, dă -mi pâine!”
În cele din urm ă n-a mai putut înainta și a zis pentru a treia oară :
„O, tată , dă -mi pâine, altfel am să mor!”
Cu niște înjurături groaznice tatăl și-a înșfacat singurul copil și l-a aruncat în mare cu capul înainte. Curând copilul a ieșit la suprafață și o bucată de lemn a plutit spre brațele lui. Și astfel s-a făcut, că datorită bucății de lemn, copilul s-a putut ține o vreme deasupra apei. În acea clipă naviga un vas englezesc de război încoace ș i de pe el marinarii au văzut copilul plutind pe scândură . Căpitanul a strigat:
„Coborâți repede barca! Viermișorul trebuie salvat!”
Când copilul era gata să se scufunde, a fost apucat de cămașă și salvat. Ajuns pe vapor, băiețelul a deschis iar ochii și tot echipajul era în jurul lui. Toți voiau să știe cine este.
„Iakob mă cheamă ”, a spus cel găsit și a plecat ochii. Copilul a fost privit ca o proprietate a întregu lui echipaj și le-a furat tuturor inimile cu ochii lui albaștri. Cârmaciul l-a sarutat, căci avea și el un Iakob acasă; bătrânul căpitan l-a legănat pe genunchi, iar marinarii au devenit copii cu băiatul. Curând micuțul se cățăra ca o veveriță pe scara de frânghii și chiuia de pe cafasul catargului în jos. Curând îi privea inteligent pe ofițerii vasului, când măsurau cu instrumente frumoase: cerul, soarele și stelele. Micuțul dădea la iveal ă aptitudini neobișnuite si tot echipajul găsea că ar fi foarte păcat de băiat, dacă n-ar ieși ceva bun din el. I s-a căutat un adăpost în Anglia. Băiatul a crescut și a devenit un tânăr chipeș ; râvna și buna conduită i-au adus prieteni, iar după un șir de ani a urcat ca medic de bord pe fregata care odinioară a salvat băiețelul. Așa și-a dorit, așa i s-a făcut. Dar tocmai atunci englezii și francezii erau în război, iar într-o după -amiază de vară fregata englezească a atacat o navă mică franțuzească . Lupta a fost lungă și sângeroasă ; dar spre seară francezii au fost nevoiți să coboare steagul. Englezii au capturat nava, iar acum medicul nostru de bord avea de lucru din plin cu răniții cei mulți.
Înainte de orice i-a atras atenția un om bătrân, ars de soare; piciorul lui fusese zdrobit de un glonț . Medicul a pus să i se aranjeze un pat bun, i-a pansat piciorul pe cât de blând s-a putut și l-a îngrijit copilărește, încât bătrânul i-a mulțumit de multe ori cu lacrimi. Iakob nu știa ce-l atrage în mod deosebit la omul acela; de multe ori îl privea când el zăcea cu ochii închi și pe patul lui de suferință și adesea i se părea tânărului medic că se vede pe chipul lui ceva ca o pace dintr-o lume superioară , dar învăluită , ceva așa, ca și când stă soarele în spatele norilor și i se vede doar discul, dar fără raze. Curând a trebuit să explice bolnavului că piciorul ar trebui amputat. Dar nici lucrul acesta n-a ajutat; bătrânul se apropia de sfârșit.
„Domnule doctor”, a zis francezul cu voce slabă , „faceți-mi serviciul acesta prietenesc și mai veniți câteva clipe la mine; nu-mi merge prea bine.”
Med icul s-a așezat lângă muribund, iar acesta a vorbit mai departe:
„Vă sunt foarte recunoscător pentru dragostea pe care ați arătat-o față de mine, un biet om. Aș vrea sa vă las o amintire, dar nu am nimic altceva decât acea st ă Biblie. Totuși, această carte scumpă este aceea care a făcut om din mine, căci timp de 50 de ani am trăit ca o vită sau și mai rău, căci aceasta bea și nu se mai satură . Luați această carte, căci adie din ea o boare care vine dintr-o lume mai bună și care face sufletul sănătos și moartea mai ușoară .”
Medicul a luat cartea ca o amintire de la un muribund, la care ținea deosebit de mult, cu toate că el nu punea mare preț pe Biblie. Muribundul a mai luat o dată mâna medicului și a zis:
„Mai trebuie să -mi ascultați oful inimii, căci în inima aceasta este înfipt un vierme, care m-a mânat în larg și sub tunurile voastre. Sunt convins că Dumnezeu mi-a iertat toate păcatele, dar rana nu vreasă se oprească din sângerat. Ascultați: am fost un bețiv și la beție l-am aruncat pe Iakob al meu în mare, când, flămând, m-a rugat să-i dau pâine. O, Iakob al meu! Oare unde ești?”
„Aici este Iakob al tău, dragă tată ”, a strigat englezul și s-a prăbușit plângând în fața bătrânului.
„Iartă -mă , copilul meu!” a strigat bătrânul. De mult simt că tu ești Iakob al meu. Iartă -mă ! Viața mea a fost moarte, dar moartea mea va fi purpuriul zorilor unei lumi mai frumoase. Curând după aceea a murit. Medicul a luat cartea și n-ar mai fi dat-o pentru toate comorile lumii. Ea l-a scos din viața sălbatică a mării și el s-a dedicat cercetării acestei cărti. El a găsit în ea neprihănirea care este din har, prin credința în sângele lui Isus Hristos și a devenit apoi un predicator al singurei neprihăniri valabile în fața lui Dumnezeu și mântuitoare.
Acum câțiva ani, în metropola Paris stătea un predicator itinerant într-o sală înaltă , bine iluminată , în fața a sute de oameni și le-a povestit în decursul predicii istorisirea de mai sus. I- au urmărit în tăcere predica și istorisirea, la sfârșitul căreia a zis:
„ Și acel Iakob mic – sunt eu!”
„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu