FIUL MĂRII

   Acum  mai  bine  de  50  de  ani  mergea  un  om  beat  pe  malul  mării  din  Toulon,  în  Franța;  de  haina lui se  ținea băiețelul lui de patru ani, cu bucle aurii, iar cu piciorușele lui slăbite abia mai  putea  să   se  țină   de  omul  cu  fața  roșie,  cu  părul  ciufulit  și  cu  hainele  rupte.  Soarele  strălucea  luminos,  iar  rândunelele  zburau  peste  valurile  dansânde,  ca  să   prindă   insecte  pentru  puii  lor.  Dar  b iatul  suspina  zadarnic  către  tatăl  lui:
 „Ah,  tată ,  nu  mai  pot;  așa  mă   dor  picioarele  și  tot  corpul; doar n-am mai mâncat nimic de ieri. Numai o  bucățică  de pâine, tată !”
- „Taci, copile!”,  a  strigat  nemilosul;  „halește  pietre,  dacă ți-e  foame!” 
 Băiatul  a  pălit.  El  știa  din  experiență cum este când tatăl lui este amețit de băutură .  Dar  foamea  nu  voia  să   tacă .  Cu  o  voce  stinsă   copilul  a  mai  zis  o  dată :
 „Ah,  tată ,  numai  o  bucățică   de  pâine,  numai  una  mică !”
Cu  o  față   incendiară   tatăl  i-a  dat  copilului  un  șut  cu  piciorul  în  loc  de  răspuns  și  a  mers  mai  departe  împleticindu-se.  Copilul  încă   se  mai  ținea  de  haina  tatălui;  a  ridicat  capul  spre  cerul  albastru  și  a  strigat  încet:
 „Dragă   Doamne,  o,  dă -mi  pâine!”
În  cele  din  urm ă   n-a  mai  putut  înainta  și  a  zis  pentru  a  treia  oară :
 „O,  tată ,  dă -mi  pâine,  altfel  am  să   mor!” 
Cu  niște  înjurături  groaznice  tatăl  și-a  înșfacat  singurul  copil  și  l-a  aruncat în mare cu capul înainte. Curând copilul a  ieșit la suprafață și o bucată  de lemn a plutit  spre  brațele  lui.  Și  astfel  s-a  făcut,  că   datorită   bucății  de  lemn,  copilul  s-a  putut  ține  o  vreme  deasupra apei. În acea clipă  naviga un vas englezesc de război încoace  ș i de pe el marinarii au  văzut  copilul  plutind  pe  scândură .  Căpitanul  a  strigat:
 „Coborâți  repede  barca!  Viermișorul  trebuie salvat!”
Când copilul era gata să  se scufunde, a fost apucat de cămașă și salvat.  Ajuns pe vapor, băiețelul a deschis iar ochii  și tot echipajul era în jurul lui. Toți voiau să știe  cine este.
 „Iakob mă  cheamă ”, a spus cel găsit  și a plecat ochii. Copilul a fost privit ca o proprietate a întregu lui echipaj  și le-a furat tuturor inimile cu ochii  lui albaștri. Cârmaciul l-a sarutat, căci avea  și el un Iakob acasă; bătrânul căpitan l-a legănat pe  genunchi,  iar  marinarii  au  devenit  copii  cu  băiatul.  Curând  micuțul  se  cățăra  ca  o  veveriță   pe  scara de frânghii  și chiuia de pe cafasul catargului în jos. Curând îi  privea inteligent pe ofițerii  vasului,  când  măsurau  cu  instrumente  frumoase:  cerul,  soarele  și  stelele.  Micuțul  dădea  la  iveal ă   aptitudini  neobișnuite  si  tot  echipajul  găsea  că   ar  fi  foarte  păcat  de  băiat,  dacă   n-ar  ieși  ceva bun din el. I s-a căutat un adăpost în Anglia.  Băiatul  a  crescut  și  a  devenit  un  tânăr  chipeș ;  râvna  și  buna  conduită   i-au  adus  prieteni,  iar  după  un  șir de ani a urcat ca medic de bord pe fregata care  odinioară  a salvat băiețelul. Așa  și-a  dorit, așa i s-a făcut.  Dar  tocmai  atunci  englezii  și  francezii  erau  în  război,  iar  într-o  după -amiază   de  vară   fregata  englezească  a atacat o navă  mică  franțuzească . Lupta a fost lungă și sângeroasă ; dar spre seară francezii au fost nevoiți să  coboare steagul. Englezii au capturat nava, iar acum medicul nostru  de bord avea de lucru din plin cu răniții cei mulți.
   Înainte de orice i-a atras atenția un om bătrân, ars de soare; piciorul lui fusese zdrobit de  un  glonț . Medicul a pus să  i se aranjeze un pat bun, i-a pansat piciorul pe cât de blând s-a putut  și  l-a  îngrijit  copilărește,  încât  bătrânul  i-a  mulțumit  de  multe  ori  cu  lacrimi.  Iakob  nu  știa  ce-l  atrage  în  mod  deosebit  la  omul  acela;  de  multe  ori  îl  privea  când  el  zăcea  cu  ochii  închi și  pe  patul lui de suferință și adesea i se părea tânărului medic că  se vede pe chipul lui ceva ca o pace  dintr-o lume superioară ,  dar învăluită , ceva așa, ca  și când stă  soarele în spatele norilor  și i se  vede  doar  discul,  dar  fără   raze.  Curând  a  trebuit  să   explice  bolnavului  că   piciorul  ar  trebui  amputat. Dar nici lucrul acesta n-a ajutat; bătrânul se apropia de sfârșit.
    „Domnule doctor”, a zis francezul cu voce slabă , „faceți-mi serviciul acesta prietenesc  și mai  veniți  câteva  clipe  la  mine;  nu-mi  merge  prea  bine.”
 Med icul  s-a  așezat  lângă   muribund,  iar  acesta  a  vorbit  mai  departe:
 „Vă   sunt  foarte  recunoscător  pentru  dragostea  pe  care  ați  arătat-o  față   de  mine,  un  biet  om. Aș   vrea  sa   vă   las  o  amintire,  dar  nu  am  nimic  altceva  decât  acea st ă Biblie. Totuși, această  carte scumpă  este aceea care a făcut om din mine, căci timp de 50 de ani  am trăit ca o vită  sau  și mai rău, căci aceasta bea  și nu se mai satură .  Luați această  carte, căci  adie din ea o boare care vine dintr-o lume mai bună și care face sufletul sănătos  și moartea mai  ușoară .”
     Medicul a luat cartea ca o amintire de la un muribund, la care  ținea deosebit de mult, cu toate  că  el nu punea mare preț  pe Biblie. Muribundul  a  mai  luat  o  dată   mâna  medicului  și  a  zis:
 „Mai  trebuie  să -mi  ascultați  oful inimii,  căci  în  inima  aceasta  este  înfipt  un  vierme,  care  m-a   mânat  în  larg  și  sub  tunurile  voastre. Sunt convins  că  Dumnezeu mi-a iertat toate păcatele, dar rana nu vreasă  se oprească din sângerat. Ascultați: am fost un bețiv  și la beție l-am aruncat pe Iakob al meu în mare, când,  flămând, m-a rugat să-i dau pâine. O, Iakob al meu! Oare unde ești?” 
   „Aici  este  Iakob  al  tău,  dragă   tată ”,  a  strigat  englezul  și  s-a  prăbușit  plângând  în  fața  bătrânului.
 „Iartă -mă ,  copilul  meu!”  a  strigat  bătrânul.  De  mult  simt  că   tu  ești  Iakob  al  meu.  Iartă -mă !  Viața  mea  a  fost  moarte,  dar  moartea  mea  va  fi  purpuriul  zorilor  unei  lumi  mai  frumoase. Curând după  aceea a murit.     Medicul  a  luat  cartea  și  n-ar  mai  fi  dat-o  pentru  toate  comorile  lumii.  Ea   l-a  scos  din  viața  sălbatică  a mării  și el s-a dedicat cercetării acestei cărti. El a găsit în ea neprihănirea care este  din  har,  prin  credința  în  sângele  lui  Isus  Hristos  și  a  devenit  apoi  un  predicator  al  singurei  neprihăniri valabile în fața lui Dumnezeu  și mântuitoare.
   Acum  câțiva  ani,  în  metropola  Paris  stătea  un  predicator  itinerant  într-o  sală   înaltă ,  bine  iluminată , în fața a sute de oameni  și le-a povestit în decursul predicii istorisirea de  mai sus. I- au urmărit în tăcere predica  și istorisirea, la sfârșitul căreia a zis:
„ Și acel Iakob mic – sunt eu!”

  „Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu?  – Dr. E. Doenges

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu