Cu siguranță că mulți dintre voi ati auzit despre misionarul Brainerd, despre acest slujitor credincios și devotat al lui Dumnezeu, care a reușit să conducă la Mântuitorul multe inimi dintre Pieile Ro ii din America de Nord. După ce i-a fost permis să vestească Cuvântul lui Dumnezeu chiar la mai multe triburi, în mijlocu l a multor primejdii și lipsuri, dar și cu multă binecuvântare, s-a simțit nevoit, prin dragostea lui Hristos, să ducă Evanghelia și la unul dintre cele mai sălbatice și mai războinice triburi și cu toate că prietenii lui l-au rugat să nu-și primejduiască viața, căci știau cum urăsc acei oameni pe „fețele palide”, a hotărât să plece la ei, singur și neînarmat. După ce și-a luat rămas bun de la prietenii lui care plângeau și care nu îndrăzneau să spere că-i vor mai vedea fața aici vreodată, s-a îndreptat spre sălbăticie, încărcat cu micul lui cort de călătorie și cu puținele lucruri care sunt necesare pentru o viață simplă în pădure. A ajuns fără piedici până în vecinatatea satului principal al tribului, la care se simțea trimis de Domnul. Aici și-a ridicat cortul, între copaci și tot aici voia să se întărească o vreme prin rugăciune și să se asigure de prezența Dumnezeului său, înainte de a parcurge celelalte mile care îl mai despărțeau de locuințele Pieilor Roșii.
Dar el nu era nesupravegheat în activitatea lui. Ochiul ager al unui vânător indian l-a descoperit și dintr-o ascunzătoare i-a observat fiecare mișcare. Când a văzut că albul și-a instalat cortul, a plecat grăbit de acolo și a povestit marii căpetenii și războinicilor nervoși ce a văzut. S-a ținut în grabă un sfat de război și un pâlc dintre cei mai înfocați războinici a fost trimis să-l aducă pe obraznicul om alb, care a îndrăznit să le calce teritoriul de vânătoare, să-l omoare și să-l scalpeze. Ei s-au ascuns în apropierea cortului și au așteptat ca omul alb să iasă afară , ca să-l poată culca la pământ cu săgețile lor.
Dar omul lui Dumnezeu s-a rugat mult timp. Ca și Domnul și Învățătorul lui, care petrecea multe nopți în rugăciune, tot așa îi plăcea și lui Brainerd, sărămână adesea multe ore pe genunchi, în rugăciune. Aici, fără îndoială , alături de rugămintea pentru binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea pe care voia s-o înceapă , era vorba și de părtășia mângâietoare a Aceluia care a spus: „Voi merge Eu Însumi cu tine!” – ceea ce l-a mișcat în mod deosebit și l-a îndemnat la rugăciune. După o vreme indienii au obosit să mai aștepte și au hotărât ca trei sau patru dintre ei să se apropie fără zgomot de cort, apoi să se întoarcă și să-i informeze pe ceilalți despre ce văzuseră . S-au apropiat în tăcere de cort și pentru că acolo nu se auzea nimic, au privit înăuntru printr-o mică deschizătură a perdelei care ținea loc de ușă ; acolo l-au văzut pe omul lui Dumnezeu în genunchi, cu spatele întors spre ei. Li se părea că el era prins într-o convorbire cu altcineva, pe care ei nu-l vedeau, astfel că firea lor superstițioasă a intrat ca într-o vrajă sfântă și n-au îndrăznit nici să se miște și nici să-i facă vreun rău.
Dar ia te uită ! Ce-i asta? Un șarpe mare cu clopoței își împingea înainte capul hidos, pe sub unul dintre pereții laterali ai cortului și după ce s-a târât în întregime înăuntru, și-a făcut drum direct spre picioarele misionarului. S-a târât peste ele și apoi și-a ridicat partea superioară a corpului sus, în aer, în spatele lui, ca și când ar fi vrut să- și înfigă dinții aducători de moarte în grumazul lui. Dar în mod miraculos nu s-a întâmplat așa ceva; după câteva mișcări pe care le-a făcut cu partea de sus a corpului, șarpele a alunecat în partea opusă de unde venise, afară din cort.
Indienii îngroziti, cu tomahawk-urile în mâini, au supravegheat cu o încordare înăbușită mișcările șarpelui veninos. Li se părea de neînțeles că nu l-a omorât pe omul peste ale cărui picioare se târâse. S-au retras în tăcere și rapid, s-au întors la tovarășii lor din pădure și le-au povestit prin semne agitate cevă zuseră . Urmarea a fost că au hotărât să se întoarcă în sat și să istorisească înaltei căpetenii tot ce au observat. Între timp, misionarul fusese așa de adâncit în rugăciune, încât habar n-a avut nici despre vizita șarpelui veninos, nici despre cea a sălbaticilor războinici, care veniseră să-l omoare.
După ce a avut siguranța lăuntrică a ascultării rugăciunii lui, s-a ridicat, și-a luat Biblia și a pornit la drum spre sat. Nu-și putea imagina cum va fi primit, dar își dădea seama că indienii erau firi însetate de sânge și plini de ură fața de cei albi, prin care ei, regretabil, de prea multe ori au fost înșelați în mod rușinos, au fost tratați în mod păgubitor și au fost furați. Spre marea lui mirare și bucurie, părea că îi vine în întâmpinare cu bucurie tot tribul, în frunte cu căpetenia, să -l întâmpine ca pe un prieten de mult așteptat și prețuit. Da, chiar așa era; au venit și l-au salutat ca pe o ființă superioară , ca pe unul care șade sub ocrotirea nemijlocită a „înaltului spirit.” Predica i-au ascultat-o plini d e cucernicie și sute dintre ei s-au convertit. Tot tribul era ca schimbat sub influența Evangheliei. Ei nu s-au mai întors niciodat ă la sângerosul lor caracter războinic.
Dar cine l-a ocrotit pe slujitorul rugător și statornic de șarpele viclean și însetat de sânge? Cine i-a trimis pe indieni acolo chiar în acea clipă serioasă ? Cine a schimbat atitudinea inimii lor ca s ă nu-l omoare pe trimisul Domnului, ci să-și deschidă urechile și inimile față de el și față de mesajul lui ceresc? Spune, cititorule, cine a făcut lucrurile acestea? – Și unde este pentru inimă locul cel mai fericit și mai bun?
Sub ocrotirea „ întâmplării ” oarbe sau unde a stat Brainerd, sub mâna de Tată a lui Dumnezeu?
„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu