Misionarul de Asselt, misionar renan în Sumatra între anii 1856-1876, a povestit următoarea întâmplare din viața lui:
Când am fost trimis prima dată în Sumatra, în anul 1856, eram aici primul misionar european, care a mers printre sălbaticii Batta. Într-adevăr, în urmă cu 20 de ani fuseseră la ei doi misionari americani, vrând să le ducă Evanghelia, dar i-au ucis și i-au mâncat și de atunci nu le mai fusese vestită Evanghelia: bineînțeles că ei rămăseseră neschimbați în sălbăticia și cruzimea lor. Da, ar fi greu să ne facem o idee despre ceea ce înseamnă să fii singur ș anume, în mijlocul unui popor total sălbatic, căruia nu i te poți face înțeles, pentru că nu cunoști nici măcar un sunet din limba lor, dar ale căror priviri și gesturi bănuitoare și dușmănoase vorbesc o limbă inteligibilă .
Primii doi ani, în care, la început am fost singur de tot între sălbaticii Batta, apoi împreună cu o femeie, au fost foarte grei, încât și acum mă gândesc cu groază înapoi la ei. Adesea era ca și când am fi fost înconjurați de jur-împrejur de forțe ostile ale întunericului, căci uneori ne năpădea o frică inexplicabilă și inexprimabilă , încât noaptea trebuia să ne sculăm din pat, să îngenunchem și să ne rugăm sau să citim Cuvântul lui Dumnezeu, numai să fim eliberați de această vrajă și să putem răsufla din nou. După ce am stat în acest loc timp de doi ani, ne-am mut at la câteva ore distanță de acolo, mai în interior, la triburile care erau deja mai civilizate și ne-au primit mai prietenos. Acolo ne-am construit o căsuță cu trei încăperi, o sufragerie, un dormitor și o cameră mică pentru oaspeți și viața a devenit ceva mai ușoară ș mai prietenoasă pentru noi. După ce am trăit câteva luni în acest loc nou, într-o zi a venit la noi un om din ținutul unde fuseserăm anterior, pe care îl cunoscusem acolo. Tocmai ședeam pe bancă în fața casei noastre. El s-a așezat lângă mine și a vorbit despre una, despre alta. În cele din urmă a început: „Așa, tuan (învățător) și acum aș mai avea o rugăminte.” „Care ar fi?” „Aș vrea mult să-ți văd paznicii îndeaproape.” „Ce fel de paznici? N-am paznici.” „Mă refer la paznicii pe care noaptea îi așezi în jurul casei ca să te păzească .” „Dar n-am paznici”, am spus iar, „n-am decât un mic servitor și un mic bucătar, care n-ar fi apți ca paznici.” Atunci omul m-a privit neîncrezător, ca și când ar fi vrut să spună : „Nu-mi spune mie verzi și uscate; știu eu mai bine.” Apoi m-a rugat: „Pot măcar să caut prin casă, să văd dacă nu sunt ascun și acolo?”
„Da, bineînțeles”, am spus râzând, „caută în toată casa, dar n-o să găsești pe nimeni acolo.” Așa că s-a dus în casă , a cercetat fiecare ungher, a scotocit chiar prin paturi, dar a venit înapoi la mine foarte dezamăgit. Atunci am început eu cu întrebările și i-am cerut să-mi explice ce este cu paznicii despre care vorbește, ce natură au ei. Atunci mi-a povestit: „Când ai venit prima dată la noi, tuan, am fost foarte supărați pe tine; noi nu voiam ca tu să locuiești printre noi, căci nu aveam încredere în tine și credeam că ai intenții rele. De aceea ne-am unit ca să vă omorâm, pe tine și pe nevasta ta. Chiar am venit în fața casei tale, într-o noapte și-n altă noapte; dar ori de câte ori am venit, stăteau înghesuiți în jurul casei tale două rânduri de paznici cu arme sclipitoare, așa că n-am îndrăznit să-i atacăm și să pătrundem în casa ta. Așa că am mers la un ucigaș (pe atunci, la sălbaticii Batta încă exista o breaslă anume a ucigașilor, care ucideau contra plată pe oricine care trebuia scos din circuit) și l-am întrebat dacă vrea s ă facă lucrul acesta, să te omoare pe tine și pe nevasta ta. El a râs de noi pentru lașitatea noastră și a zis: „Eu nu mă tem de niciun Dumnezeu și de niciun diavol; și vreau să trec printre paznici.” Așa că seara am venit toți împreună , iar ucigașul a pășit curajos înaintea noastră , rotindu-ș i arma deasupra capului. Când am ajuns în apropierea casei tale, am rămas în urmă și l-am lăsat pe el singur să meargă . Dar în scurt timp s-a întors la noi în fuga mare și a zis: “Nu, de data aceasta nu îndrăznesc să trec singur; Acolo stau doua rânduri de bărbați mari și puternici, strânși unul lângă altul, umăr la umăr, iar armele lor luminează ca focul.” Atunci am renunțat să te mai ucidem. Acum, spune tuan, unde sunt paznicii; nu i-ai văzut niciodat ă ?”
“Nu, nu i-am văzut niciodată .” “ Ș i nici nevasta ta?” “Nu, nici nevasta mea.” “Dar noi to i i-am văzut. Cum se poate așa ceva?” Atunci, a zis misionarul Asselt, m-am dus înăuntru, am luat din casă o Biblie, i-am pus-o înainte deschisă și am zis: “Iată , această carte este Cuvântul marelui nostru Dumnezeu, în care El ne promite că ne va păzi și ne va ocroti. Noi credem foarte tare în acest Cuvânt și de aceea nu avem nevoie să vedem acești paznici. Dar voi nu credeți, așa că de aceea marele Dumnezeu trebuie să vi-i arate, pentru ca și voi să învățați să credeți.”
„Întâmplare” sau providența lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu