Gavrilas era un micut gingas si atragator. el zambea atat de dragut tuturor, de aceea era iubit de toti. Ochii lui albastri si gropitele din obrajori atragea orice privire si toata lumea exclama:"Ce copil minunat!"
Nenorocirea a venit neasteptata. Copii mai mari se jucau de-a-v-ati-ascunselea iar Gavrilus care avea doar cinci anisori, nu se lasa de ei. Catarandu-se pe o scara rezemata de sopron, a calcat alaturi si a cazut. A zacut cateva zile in pat suferind si pangand.
Nu a trecut mult si baietelul s-a ridicat din par parand ca nu mai are nimic insa mama a observat ca baiatul ei nu mai era atat de vioi ca mai inainte. Adeseori sta retras si privea la copii care se joaca si de multe ori intra in casa si timp indelungat sta culcat in pat. obrajori imbujorati au palit, zambetul placut a disparut, ochii au devenit holbati si posomorati.
Ingrijorata mama l-a dus la medic. In curand se vedea clar cum lui Gavrilas ii crestea in spate un gheb. Parinti au cheltuit mult pe la multi doctori dar ghebul tot crestea uratand baietelul tot mai mult. In copil ghebos, tot mai serios pentru varsta lui, nu mai puteai recunoaste baietelul plin de viata de alta data.
Neastamparatii de copii l-au numit Gavrilas "ghebosul" mai apoi cei mari i-au spus "Ghebosul cel rau". Multi ani l-au urmarit pe bietul copil aceasta porecla. Schimbarea lui in rau uimea pe toata lumea si se intrebau: "Cine a putut crede ca din acel micut gingas si dragalas va creste un baiat asa de rau?!"
Coportamentul celor din jur l-au facut pe Gavril sa fie rau si razbunator. Toti se fereau de el, copii si oameni mari. Nu se juca cu nimeni. Nimeni nu-l iubea pe Gavril si se intrebau adesea: "De unde atata rautate in el? .. familia lui e atat de buna, fratii lui sunt asa de linistiti... el insa e o grozavie!"
Singura care il intelegea si-l iubea asa cum era el, era mama lui. Doar ea intelegea durerea fiului ei si suferea mult cand vedea copii vecinilor alergandu-l si improscandu-l cu pietre, batjocorindu-l si razand de gheba lui.
Gavril era tot mai retras, iar cand se intampla sa se intalneasca cu cineva si era luat in ras, alerga la mama lui plangand. Cu timpul il cuprinse frica de oameni de aceea sta mereu cat mai departe de ei. La inceput se vedea neajutorat, apoi a inceput sa se apere si asa a devenit gata sa faca rau oricui ii iesea in cale.
Curand mama lui a murit. Tatal s-a recasatorit si Gavril a devenit invizibil. Tatal lui nu mai avea ochi pentru el. Avea doar opt ani cand singuratatea musca din trupusorul lui fragil. Isi aducea mereu aminte de mama lui iubitoare si plangea pe ascuns. Nu-i putea uita cuvintele pline de blandete: "Ah fiule, nu-i mare necaz ca esti ghebos. Inima sa-ti fie buna. Iar de necazul altuia rad nuami cei needucati!" Insa el inca nu-si dadea seama ce rost are viata lui, cum sa si-o traiasca sa dovedeasca ca este si el om. Nu intelegea in ce consta vina sa si de multe ori se ghemuia undeva intr-un ungher si plangea: "De ce numai eu sunt ghebos? De ce ma urasc toti si de ce rad de mine?"
Mama vitrega nu avea ochi pentru el iar el vedea lucrul acesta si la fiecare pas ii face cat rau putea. Insa avea un fratior mai mic, Vasilica, pe care il iubea. toti banisori lui ii cheltuia pe bomboane pentru micul sau fratior si mesterea pentru el diferite jucari. Micutul se tinea numai dupa el iar dragostea lui ii incalzea inima bietului Gavril.
Intr-o zi mama vitrega i-a vazut jucandu-se in gradina. Vasilica sta pe genunchii lui Gavril si-l cuprindea vesel. Neagra de suparare isi spuse: "Uraciunea asta imi saruta fiul!" apoi striga cat o tinu gura: "Uita-te la el ce prefacut este, ieri imi facea rau si azi ... de parca chiar ar sti sa iubeasca... " ii scaparau ochii de ciuda. "Ghebos uricios! Loveste-l Vasilica! El este rau... spune-i Ghebosule!" Atunci micutul a ridicat mana si l-a lovit pe Gavril peste fata. "Tu esti ghebos." a banguit el. Atat punmisorul lui mic cat si vorbele stalcite au lovit atat de tare in inima lui Gavril incat si-a pierdut cumpatul si l-a aruncat pe Vasilica intr-o parte, a impins-o pe mama vitrega si a fugit.
Seara tatal lui l-a pedepsit si i-a interzis sa se mai apropie de copil. Durerea a fost crunta, singurul sufletel care il mai iubea ii era interzis.
Au urmat zile intregi in care Gavril hoinarea prin padure si uneori era asa de abatut incat nu-si daea seama ca a mers atat de adanc in padure. Desi padurea era imensa intotdeuna gasea drumul inapoi, nu s-a ratacit niciodata. Nimeni nu mai purta grija lui. Acasa nimeni nu avea nevoie de el. De multe ori pe timpul verii ramanea sa doarma in padure. Sta intins pe iarba si urmarea apusul, cum soarele se ascundea in dosul copacilor, cum se lasa amurgul lin cufundandu-se totul intr-o liniste adanca. Din cand in cand scartaia un pin sau vreo pasare de noapte zbura din loc in loc batand zgomotos din aripi. Uneori vreo bufnita strica linistea cu tipatul ei. Noptile pareau atat de interesante in pustietatea padurii.
Timpul a trecut repede. Gavril implinise 17 ani iar in timpul liber hoinarea prin padure. Cunostea toate potecile si orice tufis.
Intr-o zi adancindu-se in inima padurii s-a tolanit sub un stejar si citea o carte cand s-a auzit venind de departe:"Au! Auuu..."
Se intreba cine ar putea fi in pustietatea aceea . Nu trecuse mult si vantul aduse din nou acelasi vaiet. Gavril s-a ridicat si s-a indrepatt in directia de unde venea vocea. Intr-o poiana a vazut o fata cu un cosulet. S-a ascuns dupa un copac si urmarea curios ce se petrece. "Oare s-a ratacit?" se intreba baiatul. "Striga pe vreun prieten cu care s-a aventurat in padure?" Fata striga iar disperata. Gavril insa nu avu curajul sa iasa din ascunzisul lui. In cele din urma i se facu mila de ea si pasi in fata.
- Slava Domnului! Ce bine ca ai venit. s-a bucurat ea. M-am ratacit.
Atitudinea fetei il surprinse, vorbea cu el ca si cum il cunostea de cand lumea. Aflase ca o cheama Carmen.
-Sti cumva cum pot ajunge in oras? il intreba fata printre altele.
- Cunosc toata padurea, se lauda el.
- E deaprte? Ma poti ajuta sa ajung in oras?
- Daca am merge destul de repede am face vreo doua ore.
-Oh, atunci pot sa ma odihnesc putin? Strangand pomusoare am obosit, apoi m-am ratacit. Am cautat drumul dar nu l-am mai gasit. Tu te grabesti sa ajungi acasa?
- Nu. i-a raspun Gavril asezandu-se pe iarba.
-Iti place sa citesti? s-a interesat Carmen. Pot sa vad ce carte ai?
Apoi rasfoind putin cartea a spus:
- Si mie imi place sa citesc, insa cartea mea preferata este Biblia. Ai citit-o vrei data?
- Nu si nici nu am de gand sa o citesc- raspunse el taios.
Carmen a continuat facandu-se ca nu observa raspunsul dur al baiatului.
- De ce nu vrei s-o citesti? Tu nu-L iubesti pe Dumnezeu?
- Eu nu iubesc pe nimeni. Nici pe Dumnezeu nici pe oameni... Toti oamenii sunt rai. Si eu sunt rau. Iar Dumnezeu... ori nu exista, ori nici El nu este bun. Daca ar fi fost bun nu m-ar fi facut ghebos. Numai mama ma iubea, dar si ea s-a dus. Eu atat de mult m-am rugat... Dar totusi Dumnezeu a luat-o. Ce? Asta-i bunatatea Lui? Uni spun ca Dumnezeu ma va judeca fiindca sunt rau...
- Tare mi-e mila de tine, Gavrile. Oare nimeni sa nu te iubeasca sub soare?
- Nimeni! striga el manios.
- Tu nu esti rau, a continuat fata nebagand in seama strigatul lui. Esti doar nefericit. Dumnezeu nu este asa cum spui tu. El te iubeste.
In dupa masa aceea Gavril a aflat despre bunatatea lui Dumnezeu, despre jertfa Fiului Sau. Era atat de imresionat incat atnci cand Carmen l-a invitat sa mearga impreuna cu ea la biserica, nu s-a putut gandi sa o refuze.
In aceea seara dupa cina, Gavril a cerul surorii mai mari, Biblia mamei. Pentru ca fata nu stia unde a disparut carticica aceea mica si veche, Gavril a luat o lampa si s-a dus in camara sa o caute. in urma lui toti au bufnit intr-un ras dispretuitor. "Ce Evanghelie mai vrea la cata rautate este in el. Nu cumva vrea sa intre in randul sfintilor." se amuza mama vitrega.
Gavril nu lua seama la rautatea lor. era prea ocupat sa gaseasca Biblia mamei lui. Toata noaptea a citit iar Duminica s-a dus dis-de-dimineata la biserica. Ce frumos se canta acolo. Carmen nu venise. Sta nemiscat si asculta cu mare atentie tot ce se spunea acolo si s-a hotarat sa nu mai lipseasca vreo data de la programele aceli biserici. Predicatorul spunea: "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Ioan 3:16 si se intreba :"Oare chiar ma iubeste Isus desi sunt ghebos si nimeni nu ma iubeste, El totusi sa ma iubeasca?' Apoi se ruga: "Iti multumesc ca ma iubesti, Doamne Isuse. Te rog iarta-ma si ajuta-ma sa devin om..."
Au trecut ani. Gavril locuia acum departe de casa parinteasca insa dragostea lui Dumnezeu il indemna spre ai sai. El avea dorinta sa le spuna despre Mantuitorul Isus Cristos. Dupa multe eforturi de-asi calca pe teama si plin de emotii pasete pe pragul bisericii in care copilarise. Programul deja incepuse, corul canta. La sfarsitul cantarii oaspetele evanghelist era asteptat cu nerabdare. Un murmur de uimire a trecut prin biserica cand la amvon se urcase ghebosul pe care aproape ca-l uitase multi dintre ei. Era Gavril. Cu vocea tremuranda rosti versetul din Ioan 3:16 " Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica."
Prin marturia lui, Dumnezeu a schimbat inima multor oameni in ziua aceea. Cel care era oadata cel mai rau om a venit sa le vesteasca lor, dusmanilor lui, vestea cea noua, dragostea lui Dumnezeu pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu