Asa am crezut si eu, ca drogurile sunt pentru alta lume, ca niciunul din copii mei nu vor apela de asemenea practici. Dar m-am inselat. In ziua cand am aflat ca puiul meu consuma etnobotanice, lumea mea s-a sfarsit... m-am prabusit in mine si de atunci nu mai pot sa ies de acolo. Am auzit la stiri despre persoane care se dorgheaza, am vazut filme, am auzit marturisiri despre oameni care au consumat droguri, stiam ca este real, ca este posibil, dar nu la ai mei, nu la cei apropiati mie.
Nici o veste rea sau buna nu a fost asa de socanta pentru mine ca aceasta, ca dargul meu pui se dorgheaza. Nici atunci cand medicii mi-au spus ca am cancer n-am simtit o asa mare durere si dezamagire.
Am incercat sa ma lupt cu starea pe care o aveam dar nu gaseam nimic de ce sa ma prind. Ca orice om firesc am incercat sa apelez al mijloacele imediate, la impunere, strictete si reguli, dar spre durerea mea nu am facut decat sa ma afund mai mult. Voiam sa strig la Dumnezeu, dar singurul lucru care il aveam in minte era: "De ce Doamne?" si nu voiam sa ma iau la "harta" cu Dumnezeu. Stiam ca El vegheaza si nu e neinformat de ceea ce mi se intampla si incercam sa nu imi descarc of-ul pe El. Am incetat sa mai ies in cercuri de prieteni sau cunostinte ca nu cumva sa ma intrebe sau sa imi spuna ceva despre asta pentru ca suferinta era asa mare incat nu as fi suportat sa ascult acuze sau calomnii asa ca am gasit o sursa unde mai puteam sa-mi eliberez tensiunea, internetul.
Am incetat sa ma mai duc la biserica pentru ca stiam ca daca incep sa plang nu ma mai pot opri. A trecut un timp si parea ok, dar dorul de partasie, de revederea fartilor si surorilor in credinta crestea, stiam din cateva experiente ca voi fi intrebata si ca nimeni nu ma poate intelege asa ca am preferat sa stau departe de tot si toate.
Ma rugam staruitor ca Dumnezeu sa intervina si de ce era mai cu foc rugaciunea cu atat era mai mare si mai crunata incercarea. A inceput sa ia tot din casa sa vanda pentru a-si procura doza zilnica. Apoi a inceput sa faca si alte prosioare care imi aducea la usa tot mereu politia. Erau nopti de iarna geroasa cand stateam plangand cu fata lipita de geam sa vad daca vine imaginandu-mi tot felul de scenarii... ma gandeam ca poate a cazut undeva si o sa-l gasesc dimineata inghetat; ca poate l-a batut cineva ... etc. Imi plecam genunchii in rugaciune si stam pana cand auzeam ca este la usa. Cand intra in casa imaginea ce mi se oferea era sfasietoare. Avea fata schimonosita, un tremur in tot corpul, stari de confuzie, si mainile si picioarele ii erau intepenite. Ma durea cumplit sa-l vad asa. De multe ori avea ascuns si acasa si cand adormeam iesea in balcon si fuma acolo pana ramanea inert... odata l-am gasit jumatate aplecat peste balustrada balconului. M-am speriat de moarte ceea ce m-a facut ca noptile sa dorm mai atent si la fiecare zgomot sa ma trezesc.
Apoi cand a inceput sa munceasca am crezut ca totul se va termina, dar din nou am fost dezamagita. Cheltuia tot ce avea pe ele. Nu avea incaltaminte adecvata, purta niste blugi rupti si tricouri intinse , sosetele gaurite, dar toate acestea nu-l injoseau destul de tare ca sa-l faca sa renunte.
Au fost multe perioade in care imprejurarea a facut in asa fel sa-l oblige sa nu mai fumeze, dar cand credeam ca s-a terminat atunci se apuca si mai puternic... nervi mei sunt la pamant.
Nu puteam sa ies din casa si sa-l las singur pentru ca de multe ori a uitat pe soba cratita cu mancare si era sa dea foc casei. Imi era frica sa-l stiu singur acasa asa ca stam inchisa in casa, singura mea relationare cu oamenii era internetul pentru ca telefonul nu mai aveam.
Uneori ma simt asa de pustiita incat simt ca totul in jurul meu se naruie, atunci ma ascund intr-un colt si plang paan nu mai am lacrimi.
Stiu ca Dumnezeu este cu mine pentru ca altfel azi n-as mai scrie aceste randuri, dar mai stiu ca asta e drumul pe care trebuie sa-l parcurg, este un drum ingust, o punte peste o apa mare care are doar o balustrada si de care trebuie sa am tin puternic daca vreau sa raman in picioare. Si mai stiu ca la capatul drumului ma asteapta cineva si ca eu nu o sa ajung acolo cu mana goala, ci de mana il voi aduce pe puiul meu drag si iubit. E crunta incercarea dar mai rabd mai sufar ca stiu ca nu mai este mult.