Pana sa se nasca eram si eu fericita ca voi avea un fratior, dar nu stiam ca asta ma va costa asa scump. Eram mica dar inca mai tin minte cum mama imi spunea de el si ma invata sa-l iubesc si sa-l accept. Il vedeam pe tata in culmea fericirii si asta ma facea mai fericita si abea asteptam sa vina barza, pentru ca asa mi se spunea ca il aduce barza. Ieseam pe terasa si strigam cat ma tinea gura: "Balza, ada-mi un flatiol!!!" si fratior mi-a adus :))
Inca din primele zile in care a venit fratiorul meu am simtit o durere care atunci nu stiam de unde vine. Parintii mei m-au dus la bunica si m-au lasat acolo, pentru ca mamei sa-i fie mai usor cu ala micu'. Doaream sa-mi vad fratiorul din toata inima. Nimeni nu s-a ostenit sa-mi spuna ca a venit pe lume, ca este deja acasa cu mama sau sa-mi spuna cum arata si eu inca ieseam pe terasa bunicii si strigam la barza sa-mi aduca fratiorul. Dupa un timp si-au amintit de mine si m-au dus acasa. Durerea persista in pieptul meu dar nu stiam de ce e asa...
A urmat o alta perioada de uimire pentru mine si durerea crestea mereu. Tata nu mai avea ochi pentru mine, mama era mai tot timpul cu ala mic si eu am fost lasata in grija surioarelor mele mai mari care si ele erau doar niste copii. Nu intelegeam unde am gresit, ce am facut rau de toti ma dau la o parte. Atunci am ales sa intru intro lume a mea unde nu vedeam, nu auzeam pe nimeni, asta ca sa atenuez durerea ce ma sfasia.
Imi amintesc asa de clar unele lucruri,dar ce nu-mi pot aminti este chipul fratelui meu cand era bebelus. Poate ca nu mi-l amintesc pentru ca nu m-au lasat in preajma lui caci tata spunea mamei: "Sa nu o lasi in preajma lui sa nu-i faca rau, pentru ca gelozia la copii poate duce la necaz!" Aceste cuvinte m-au urmarit toata viata. Nu-mi amintesc sa-mi fi urat fratele sau sa fi dorit sa-i fac rau, dar pastram distanta si acceptam tot ce-mi facea doar sa arat ca nu vreau sa-i fac rau. Am crescut asa dominata de mofturile fratiorului meu mai mic. De multe ori mergea prea departe si atunci reactionam dar corectia tatalui meu care era nedreapta pentru ca nu tinea cont cine era vinovat, ma trimetea din nou in lumea mea. Erau zile in care ma ascundeam si plangeam ore in sir fara ca cienva sa observe asta. In mintea mea de copil se nascuse ideea ca nu ma vor si-mi doream sa mor.
A venit apoi perioada in care m-am imbolnavit. Atentia parintilor mei s-a indreptat brusc spre mine. Boala mea revenea periodic si de multe ori asa de puternica incat credeau ca o sa mor. Imi amintesc cu cat drag stateam in bratele mamei pe holurile spitalului. Nu ma durea nimic, puteam sa mor pentru ca eram fericita, eram din nou in bratele ei :( Imi amintesc privirea indurerarata a tatalui meu si atentia ce o primeam din partea lui, pupicul ce-l primeam la intoarcerea lui acasa de la servici si imi doream sa raman asa bolnava toata viata. :(
Acuma cand ma uit in urma ma gandesc ca boala sa fi revenit mereu mereu doar pentru ca asa imi doream eu?
Mi-am iubit parintii enorm si nu-i condamn pentru ca n-au observat trauma prin care trec pentru ca ei n-au stiut. Am fost copilul care stia sa-si ascunda ofticile si frustrarile; n-am fost copilul alintat care sa bata din picioare cand nu primeste ceva, am cedat de fiecare data in favoarea altora. Asta am facut toata viata, mi-am cedat dreptul fara sa ripostez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu