Când în urmă cu un an părinţii săi muriseră unul după altul, Hans nu putea să ştie ce va fi în această zi. Până atunci el era un copil fericit, înconjurat de dragostea părintească. Dar când părinţii lui muriseră unul după altul de aceeaşi boală, totul devenise ceva îngrozitor. Hans a mers la unchiul Robert, fratele tatălui său şi singura rudenie pe care o mai cunoştea. Soţia unchiului era însă răutăcioasă şi nu luase din dragoste pe acest copil orfan. Viaţa sărmanului copil devenise fără nici o mângâiere. În locul patului său curat, acum avea o saltea într-un colţ sub acoperiş şi cu tot felul de zdrenţe pe ea.
Cu toate că avea numai nouă ani, Hans trebuia să-şi câştige mâncarea. Mătuşa nu dorea să-l ţină numai pe mâncare. Astfel, Hans trebuia să se scoale dimineaţa la ora 5 pentru a servi cafea clienţilor la un chioşc care era administrat de mătuşa lui. Acest lucru nu producea nici o plăcere iarna pe un ger cumplit. Ordinea de zi era mereu aceeaşi. La ora 8 dimineaţa fugea acasă şi de acolo, după ce mânca puţină pâine uscată cu cafea, alerga la şcoală. La amiază trebuia să servească din nou clienţii până la cursurile de după masa. Şi când acestea se terminau trebuia să fie din nou prezent la postul său până noaptea târziu. Mătuşa venea la chioşc numai pentru timp scurt şi pentru a-i da sfaturi ce are de făcut. Din partea unchiului nu avea nici o apărare, deoarece acesta era mereu în cârciumă. Aşa îşi petrecea viaţa fără să simtă acea dragoste de care avea nevoie inima sa de copil.
Eu cred că Hans nu ştia dacă trebuie să se bucure când în ziua aceea geroasă de noiembrie venind de la şcoală găsi casa goală şi nici o urmă de mătuşa şi de unchiul său. El alergă la chioşc, dar şi acela nu mai era. Atunci copilului i se făcu clar că rudele sale plecaseră şi îl lăsară singur. Gândind că de acum înainte nu va mai suporta pumnii grei ai mătuşii, simţi puţină alinare. Dar imediat a devenit conştient că nu mai are pe nimeni. Ce să facă? În toată lumea nu avea pe nimeni de care să se ataşeze, şi în buzunare nu avea nici un ban pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare.
Simţind o părăsire totală, se aşeză pe podeaua goală acoperindu-şi faţa cu mâinile şi plânse cu amar. Hans nu observă că prin uşa puţin deschisă îl priveau doi ochi prietenoşi. Abia când doamna Gutwin plină de mirare scăpă coşul cu lenjerie, el o zări. Hans nu a trebuit să-i explice vecinei ce se întâmplase.
- Sărmanul de tine, te-au părăsit aceşti oameni fără milă?
La căderea coşului sau la auzul vocii femeii, camera s-a umplut de oameni curioşi.
- Oare ce se va întâmpla cu el? zise o femeie bătrână.
- Trebuie dus la un orfelinat; hotărî un om, şi alte voci îl aprobară: Da, nu va rămâne altceva decât orfelinatul.
Doamna Gutwin şterse cu şorţul ei lacrimile băiatului şi punând mâna pe umărul lui, spuse:
- Eu vă spun că nu va ajunge la orfelinat. Linişteşte-te copile; atât timp cât Johanna Gutwin mai poate lucra vei rămâne la ea. Cu toate că va fi greu să câştigi pentru trei persoane, dar unde se satură trei va fi loc şi pentru al patrulea. Dumnezeu a fost bun cu mine şi nu cred că mă va părăsi dacă voi primi un copil orfan.
După ce spuse aceste cuvinte, luă pe Hans de mână fără a-i păsa de cei din jur şi îl duse la locuinţa ei care era mai sus cu o scară.
- Kati şi Iacov, zise doamna copiilor ei, vă aduc un frate. El nu are părinţi şi nu are pe nimeni pe lume. Spuneţi-i: „bun venit!“ Apoi se îndreptă spre Hans şi zise: Tu vei aparţine de acum de noi, copilul meu ca şi când eşti propriul meu copil şi Dumnezeu să-mi ajute să pot înlocui pe mama ta.
Au trecut zece ani din ziua aceea de noiembrie şi unele lucruri s-au schimbat în această perioadă de timp. Strada cea mică cu casa cu numărul 9 nu mai exista. În locul acelei căsuţe s-a ridicat un bloc de locuinţe frumos, iar strada a fost asfaltată. Trei ani la rând doamna Gutwin se îngrijise cu toată dragostea de Hans la fel ca şi cum ar fi fost copilul ei. Numai printr-o muncă grea a putut să câştige banii de care aveau nevoie. Doamna Gutwin era spălătoreasă şi era cunoscut faptul că pâinea unei spălătorese nu se câştiga uşor. Dar Hans nu a flămânzit niciodată; mereu primea şi alte haine. Dar ce era mai de preţ consta în faptul că el vedea şi simţea dragostea şi mila mamei adoptive ca şi cum ar fi propriul ei copil. „Tu o să împarţi totul cu copiii mei“, au fost cuvintele doamnei Gutwin când l-a luat pe Hans şi ea s-a ţinut de cuvânt.
Niciodată Hans nu a aflat cât de greu îi era doamnei Gutwin. Pentru a putea acoperi toate cheltuielile necesare a trebuit să ia asupra ei şi alte greutăţi. Nimeni nu ştia câte nopţi ea nu putea dormi calculându-şi câştigul pentru toate cele necesare. Dar copiilor le arăta tot timpul o faţă veselă. În prezenţa lor ea era mereu voioasă şi plină de speranţă. Cum era posibil acest lucru? Doamna Gutwin avea credinţa în Dumnezeul cel viu care o ajuta şi în Mântuitorul care o sprijinea. Niciodată Dumnezeu nu o părăsise, cum de altfel nici un suflet care se încrede în El nu este decepţionat. Astfel, sărmana văduvă putea să triumfe peste toate greutăţile şi nu regreta bunătatea arătată orfanului. Dar şi Hans o iubea pe această femeie ca pe mama lui. El se simţea bine în această familie. El o iubea şi pe Kati, care moştenea multe lucruri bune de la mama ei, ca pe sora lui, dar iubea ca pe un frate şi pe sărmanul Iacov, care era paralizat şi trebuia să stea imobilizat în pat sau în scaunul său.
Venise marea schimbare. Hans avea de acum 12 ani. El era bine dezvoltat şi era gata să dea ajutor altora. Într-o zi venise la doamna Gutwin un domn pe care îl văzuse de prima dată în sala unei misiuni creştine. Acesta i-a făcut o propunere cu privire la fiul ei adoptiv.
- Cum, băiatul să meargă departe de aici? strigă ea. Nu, domnule, nu pot să mă despart de el.
- Vreţi să staţi în calea propăşirii pe care o merită? Acolo pot să-i fac rost de o situaţie pe care nu o are aici. Nu, doamnă Gutwin, din câte vă cunosc aţi fi ultima care staţi în calea fiului adoptiv pentru propăşirea lui. Vreţi să staţi împotriva înaintării lui în viaţă?
- Nu, acest lucru nu-l vreau, deşi despărţirea ar fi un lucru tare greu.
Într-una din zile, doamna Gutwin spuse:
- Hans tu trebuie să primeşti oferta.
Hans nu voia să audă aşa ceva. Dar acum doamna Gutwin rămase tare pe poziţie:
- Este vorba de viitorul tău. Trebuie să mergi cu toate că îmi vine greu să te las să mergi.
Hans a plecat în Canada. Următorii ani au adus pentru doamna Gutwin şi copiii ei multe greutăţi. Atât timp cât această femeie curajoasă a putut lucra, totul a fost bine. Dar când s-a ivit astma şi reumatismul, munca sărmanei spălătorese s-a făcut tot mai grea. Fiindcă nu aveau destulă hrană Kati a devenit tot mai palidă, iar Iacov suferea şi el fiindcă nu putea să-şi câştige singur pâinea. Greutatea părea tot mai grea şi viitorul părea tot mai întunecos în faţa femeii. Simţea cum puterile o părăseau. Ce o să se întâmple în ziua când nu va mai putea lucra? De la Iacov nu putea aştepta nici un ajutor, iar Kati îi punea multe semne de întrebare. În astfel de momente, credinţa ei era aproape să dea faliment şi avea nevoie de multă rugăciune pentru a nu-şi pierde curajul. De la Hans nu primise nici o veste. În primii patru ani după plecarea sa, scrisese regulat. Din ziua când doamna Gutwin a trebuit să predea locuinţa cea veche nu au mai primit nici o scrisoare cu toate că i-au scris lui Hans adresa nouă. Mereu scria şi ea şi Kati, dar scrisorile veneau înapoi. Doamna Gutwin a căutat pe domnul care îi găsise lui Hans un loc de muncă, dar a primi înştiinţarea că a părăsit ţara. Astfel nu a mai rămas altceva pentru sărmana femeie decât să-şi aducă necazul ei în faţa lui Dumnezeu. Drumul ei nu era uşor şi lucrarea lui Dumnezeu i se părea deosebită. Dacă Hans ar fi rămas în ţară ar fi avut un sprijin. Cu cât trecea timpul, cu atât avea mai mult nevoie de el. Venise şi ziua când femeia nu s-a mai putut scula din pat. Astma o chinuia îngrozitor. Acum toată grija apăsa pe Kati. Cu toată slăbiciunea ei a luat locul mamei la spălat, îngrijea de cei doi bolnavi şi de cele necesare în casă. Curajoasă, se străduia să câştige pâinea necesară până când eforturile depuse de ea o îmbolnăviră.
Era luna decembrie a acelui an când necazurile ajunseră la punctul culminant. Mama era bolnavă, Kati era bolnavă, Iacov slab ca totdeauna – şi nici un ajutor nu se vedea care să aibă milă de aceşti sărmani. Acum Dumnezeu era singurul de la care mai puteau aştepta ajutor. Aşa au trecut două săptămâni. Poate te întrebi: cum au trăit aceşti oameni în acest timp? Dacă ai fi putut privi în camera lor, ai fi văzut că multe lucruri au fost vândute pentru a putea cumpăra mâncarea zilnică.
În faţa uşilor oamenilor era Crăciunul, sărbătoarea în care se vedeau multe feţe fericite, pentru că în acele zile oamenii căutau să facă bucurie altora. Dar la familia aceasta săracă nu se gândea nimeni. Ei înşişi nu puteau să-şi facă vreo bucurie căci de abia le ajungeau mâncarea de pe o zi pe alta şi ceea ce aveau era numai pâine uscată. Nu mai aveau cărbuni şi stăteau în camera neîncălzită. Cu câteva zile în urmă li s-a comunicat că din cauză că nu au plătit chiria vor fi daţi afară. Ocupată cu toate aceste griji, doamna Gutwin şedea într-un colţ al camerei şi privea tristă. După un timp începu tusea, care o chinuia mai ales atunci când vântul se simţea prin uşa care nu se mai închidea. Încet, Kati se apropie de mama ei şi îi ridică fularul peste umeri. Apoi se aşezase lângă ea. Aduse şi scaunul lui Iacov mai aproape şi în timp ce o cuprinse pe mama în braţe, îl mângâia cu cealaltă pe fratele ei. Aşa şedeau seară de seară şi fiecare căuta un cuvânt de consolare. Ziua se apropia de sfârşit. Se întunecase. Cerul se înnorase şi vestea venirea zăpezii.
- Kati, să citim capitolul nostru înainte de a se întuneca, zise mama.
Tânăra luase Biblia mult citită şi se aşeză lângă fereastră pentru a vedea mai bine şi deschise la Psalmul 50. Ajungând la versetul bine cunoscut: „Cheamă-mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi...“ nu a mai putut citi mai departe. Plânsul îneca glasul ei. A pus Biblia jos şi s-a ridicat. În acel moment ochii ei mari s-au îndreptat spre uşa care se deschise încet. În uşă apăru o figură de om tânăr. Cu ochii în lacrimi şi în acel semiîntuneric Kati nu a putut recunoaşte cine era la uşă. Dar când şi-a revenit puţin a strigat: „Hans, o Hans“ şi s-a repezit la el.
Necazuri, griji, supărare împreună cu bucurie se amestecau împreună. Străinul nu putea răspunde. Simţea că ceva îl împiedică să vorbească. „O Hans, Hans, Hans!“ Încă o dată acelaşi strigăt. Aceste cuvinte au fost de ajuns pentru a-l face să nu poată vorbi. Kati şi mama îl îmbrăţişau. Plângând şi râzând spuneau numele lui Hans ca nişte oameni care nu mai ştiu ce fac de bucurie.
- O, Hans, Dumnezeu te-a trimis la timpul potrivit! Când erai la uşă citisem în Biblie: „Cheamă-mă în ziua necazului...“ Să te privim Hans cât de mare şi zdravăn te-ai făcut. Mâna ta este ca a unui om mare, ochii tăi sinceri şi încrezători.
Bucuria aceasta aşa de mare era aproape prea mare pentru aceşti trei oameni slăbiţi. Era oare adevărat că Hans era iarăşi cu ei? Primirea a fost atât de copleşitoare încât tânărul se putea abţine cu greu. Cât or fi îndurat aceşti oameni sărmani. Cum mulţumea Hans lui Dumnezeu că l-a ajutat să-i găsească după o lungă căutare. După ce se liniştiseră, voiau să ştie de ce Hans nu le-a mai scris. Hans nu primise nici o scrisoare cu vestea că strada se dărâmase. El însuşi îşi schimbase locuinţa şi oraşul, şi plecase mai departe. El le-a scris noua adresă, dar ele nu primeau scrisorile sale trimise la vechea adresă. Astfel se pierduse orice urmă despre ai săi şi trei ani de zile şi-a făcut griji ce se întâmplase cu ei. Dar o dată ce şi-a încheiat contractul de lucru la vechiul său patron, Hans se întoarse în Anglia, vechea lui patrie. Ajuns acolo, timp de trei săptămâni a căutat într-una după ei şi nu găsea pe nimeni să-i dea vreo ştire. Prin călăuzirea lui Dumnezeu el găsise în ziua aceea adresa lor.
Hans nu venise cu mâinile goale El a putut să adune destui bani pentru ca în noua sa patrie să-şi cumpere o fermă mică. „Şi acolo“, zise Hans „este loc şi pentru voi toţi trei. Acolo vrem, dacă va fi voia lui Dumnezeu să fim împreună“. Hans făcea paşi prin cameră şi apoi zise din nou:
- Voi aţi fost aşa de buni cu mine când am fost un orfan fără patrie. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că acum pot să vă răsplătesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Dumnezeu ştie cât de fericit şi cât de bucuros sunt acum. De aceea să îngenunchem şi să-I mulţumim pentru îndurarea Sa cea mare! Apoi voi merge după cumpărături. De acum nu o să mai mâncaţi numai pâine uscată. Şi mama şi Kati o să se însănătoşească în curând.
- Da, este adevărat ce a promis Dumnezeu în Cuvântul Său, zise mama fericită: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi“. Când am crezut că suntem părăsiţi, atunci Dumnezeu ne-a salvat. Dumnezeu ne-a arătat că nu uită pe cei care şi-au pus încrederea în El. Să-I mulţumim lui Dumnezeu.
A urmat o adâncă mulţumire şi laudă care se ridica din inimile celor săraci către Dumnezeu în seara aceea de Crăciun. El Îi salvase şi ei glorificau Numele Său.
Mesagerul crestin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu