Nu stim sa simtim cu cel ce sufera decat atunci cand noi insine am suferit. Nu am stiut sa inteleg durerea de masele pana cand m-a durut si pe mine. Doar atunci am avut mila si compasiune pentru cel ce plagea de durere de masele. Nu am inteles deloc un om care spunea ca este dependent de ceva si nu se poate lasa pana eu am devenit dependenta de tutun si oricat am incercat sa ma las nu am reusit. Slavit fie Dumnezeu care m-a ajutat sa ma las. Nu am putut sa compatimesc pe cel ce era pe pat de surerinta pana ce am primit si eu diagnosticul de cancer si pana ce am trecut prin cumplita chimioterapie. Acum cand aud ca cineva trece prin asta este imposibil sa nu scap o lacrima.
Nu stim ce inseamna sa fi abandonat , jicnit , ranit etc decat atunci cand am trecut si noi prin astea. Cum am putea intelege un copil abandonat atata timp cat avem ambi parinti langa noi?
Nu putem fi sufelteste si trupeste, cu adevarat, alaturi de cei ce conduc la cimitir pe cei dragi. Desi noi plangem cu ei si incercam sa-i mangaiem nu putem simti sincer cu ei decat dupa ce si noi am trecut prin aceasta experienta. Adevarat este ca ne doare si ne este mila de cei muribunzi, dar cand cineva drag a trecut la cele vesnice simti nevoia sa faci ceva, sa intervi , sa te rogi pentru viata celui ce este in pragul mortii si nu este doar vorbe ci e un sentiment sfasietor, o dorinta apriga de-a face imposibilul.
Nu pretuim viata decat atunci cand suntem gata sa o pierdem. Cand am aflat ca am cancer o durere ca un traznet a trebut prin mine. Imi vedeam pe cei dragi la buza mormantului meu si durerea lor ma coplesea. Apoi nu stiu ce s-a intamplat, probabil Dumnezeu a considerat ca imi este suficienta durerea ce aveam sa o suport in trup din cauza tratamentului si brusc n-am mai simtit acea durere sufleteasca, am primit o pace de nexplicat. A trecut un timp si iar s-a intamplat ceva ce nu am inteles. doctorul la care am fost repartizata pentru raze mi-a luat probe sa-mi refaca analizele si de trei ori au iesit bune, adica nu era cancer. Doar ca probele nu au fost luate de unde trebuia si cancerul era tot acolo. In aceea perioada in care am primit vestea ca nu-i cancer am simtit ca un voal mi s-a luat de pe ochi si minte. Simteam ca sunt si eu in rand cu omenirea ca nu sunt marginalizata si ca e totul ok. Din clipa aceea nu mi-a mai fost frica de moarte. Apoi dupa o interventie chirurgicala si un examen histopatologic s-a constatat ca de fapt este cancer. Dar de data asta eram alta persoana, am crezut din toata inima ca Dumnezeu este in control si ca nimic rau nu mi se va intampla nici mie nici celor dargi. Si asa a fost. Inca sunt in viata, slava LUi, doar ca am alta viziune aspra mortii si simt altfel cu cei care sunt in pragul mortii.
Nu sti ce inseamna sa-ti fie foame pana nu ai rabdat si tu cu adevarat foame. Aruncam resturi de mancare la container si nu ne pasa ca undeva niste copii mor de foame. Am putea face niste economii si sa doman pretul acelor resturi unei fundatii de ajutorare, dar daca nu stim macar ce este sa te doara burta de foame, nu ne pasa.
Trist. 😢
Dumnezeu stie toate aceste "slabiciuni" ale noastre si de multe ori ne ingaduie prin anumite situati tocmai sa ne faca mai buni, mai sensibili. Invatam noi ceva din incercarile vietii sau murmuram, ne certam cu Dumnezeu si mergem inainte tot asa cum am fost, daca nu mai rai?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu