Adu' Doamne ziua aceea mai curand...

Cand suntem mici ne dorim sa fim mari. Fiind la gradinita de dorim sa fim scolari, apoi liceeni, apoi studenti... Dorinta de-a creste, de-a fi cineva cu greutate in ochii lumii si a ne gadila eul, nu ne lasa sa vedem ca trecem prin viata cu viteza fulgerului si neglijam cu atata usurinta multe etape vitale pe care apoi le regretam.
Regretul vine asa cam pe la 29-30 de ani. Lasam de-o parte dorinta de maturizare si luam in brate regretul. Regretam ca am ajund adulti si nu mai suntem copii, ne este dor de alintul parintilor, de lipsa de griji si necazuri, de aceea pace pe care o are un copil fericit. Apoi cu trecerea anilor incepem sa regretam anii de scoala spunand: "Ei daca as fi acuma elev-student, dar cu mintea de acum!" Regretam ca ne-am casatorit prea devreme ca am ajuns parinti prea timpuriu.. regrete , regrete, mii de regrete.
Si uite asa ne trezim batrani si ne dam seama ca doar nemultumirea si regretul ne-au fost toata viata inainte, orbindu-ne cu desavarsire, impiedicandu-ne sa ne traim viata frumos si cu folos.
Ajungand la anii batranetii ne dispretuim si ne plangem de mila in acelasi timp lasand ca nefirescul sa ne cuprinda iar sa nu ne putem trai ultimi ani din viata cu demnitate.
Ma gandesc ca daca ne-am trai viata in fiecare zi ca si cum ar fi ultima cu demnitate si credinta in Dumnezeu, incercand sa facem tot ca si cum maine nu ar mai veni, am fi mult mai fericiti si viata nu ar trece pe langa noi. Atunci nu am mai fi niste tineri batrani ci am fi niste batrani tineri toata viata.


By Valy