Nu iubesc deloc lumea asta, am simtit ostelitatea ei inca de la primele clipe din viata. Parinti m-au considerat ca un dar nepoftit... eram ca o povara...Eram al treilea copil care se nastea prea repede in caminul lor saracacios. Au facut tot ce le-a stat in putinta sa nu le complic viata, dar m-am incapatanat si am supravietuit.
Iubeam viata dar ea nu ma iubea pe mine. Inca din primele clipe, cand abea zaream lumina galbuie a lumii acesteia, i-am simtit ghiarele reci, imbratisarea-i seaca...
Nu era suficient ca eram greutatea ce inclina balanta familiei mele spre greu, mai eram si fetita. Tata si-a dorit un baiat.
Au urmat ani de suferinta, boala, spitale, tratamente dureroase pe langa alte lipsuri pe care le are o familie saraca, lipsuri a caror efect nefast se indreapta intotdeuna spre cei mici.
Nu iubesc lumea asta nici un pic, nu m-a primit bine si a facut tot ce a putut sa ma faca sa sufar, sa-mi ia orice bucurie, orice speranta ca va fi odata si bine. De ce as iubi-o? Sunt aici la intamplare, nu eu am cerut asta, atunci de ce sunt asa de chinuita? De ce bucuria mea se transforma adesea in intristare? De ce tot ce imi este drag imi este luat sau indepartat?
Sadismul este hrana cu care m-am hranit si daca vreo data am avut ceva bun sau frumos a fost doar pentru a ma amagi, pentru ca nu a trecut mult si mi-a fost luat.
N-am curajul sa ma uit la alti pentru ca dispearrea mea ar fi si mai mare.
Sunt oameni care nu fac nimic si au tot ce-si doresc, ferice de ei, nu-i invidiez, dar nu inteleg de ce eu nu pot avea putinul pe care mi-l doresc...
Suferinta si durere imi este numele ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu